Asociația Social Activ dezvoltă viitorul României. Îi ajutăm?

Sunt zeci, dacă nu sute de localități în România în care trăiesc copii și tineri fără posibilitatea de a beneficia de educație, fără perspectiva unui viitor. Despre ce vorbim… Nu vreau să mă gândesc câți adorm flămânzi. E o realitate care se desfășoară sub ochii noștri, deși foarte rar o conștientizăm.

Ce este Asociația Social Activ (ASA)?

Zilele trecute m-am intersectat (online) cu Daniela Avram Dobrie, responsabil comunicare și dezvoltare organizationala în cadrul ONG-ului ASA. ONG-ul se ocupă cu proiecte de sprijin al comunităţilor, grupurilor şi indivizilor aflaţi în dificultate (tineri, copii, persoane vârstnice, persoane cu dizabilităţi, persoane exploatate şi traficate, persoane sinistrate, persoane refugiate etc). Asociația iniţiază şi realizează programe şi activităţi la nivel social, educațional, terapeutic şi de suport economic, prin abordări pluridisciplinare, pe termen nelimitat.

Știți cum e situația în cazul unor astfel de organizații care se bazează din punct de vedere financiar și putere de muncă pentru a duce la bun sfârșit proiectele pe sponsori, donații și bunăvoința voluntarilor înrolați pentru a pune umărul la BINE. N-am fost voluntar niciodată. Dar cred că e un sentiment de neînocuit să știi că poți aduce un zâmbet, că poți crea oportunități, că poți contribui la îmbogățirea spiritului, a încrederii în sine a unor oameni aflați în dificultate.

Admir și mă înclin în fața celor care se dedică îmbunătățirii vieții celor de lângă ei pe care șansa i-a părăsit la un moment dat, sau chiar de la început. E mare lucru să salvezi un om. Punând umărul zi de zi. Să îl ajuți să crească, să îi arăți ce îți poate aduce educația, cum te înalță și ce oportunități îți așterne în față.

Sursă foto – pagina de Facebook Asociația ASA

Prin proiectele comunitare, Asociația face evaluări în teren și identifică nevoile comunităților defavorizate, pe care le transmite autorităților și instituțiilor de învățământ din zonele aflate în dificultate, transferând, astfel, și bunele practici și know-how-ul, pentru rezolvarea problemelor identificate. De asemenea, ONG-ul merge către autoritățile comunităților targetate și cu propunerea dezvoltării și implementării de programe educaționale susținute din resurse proprii.

Proiectul Steps for a better future

Daniela, împreună cu colegii ei din Asociația ASA, derulează în prezent un proiect menit să ajute copii vulnerabili cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani din 6 localități ale Județului Prahova. Timp de 6 luni, mai mult de 280 de copii din aceste zone defavorizate vor beneficia de ateliere de dezvoltare personală, terapie și consiliere psihologică și socială. Vor fi ajutați să își dezvolte deprinderi necesare unei vieți independente, vor fi ascultați, li se va da accesul la un mediu de lucru în care își vor descoperi calitățile și vor fi încurajați să își hrănească creativitatea.

Programul care se va derula cu ajutorul nostru (prin donații și promovarea lui) se bazează pe un alt program al Asociației, început în anul 2013 (Life Skills – Dezvoltarea Abilităților de Viață Independentă). De activițățile desfășurate în cadrul acestei acțiuni au beneficiat peste 800 de beneficiari direcți (copii și tineri de la 3-20 de ani) și minim 1500 beneficiari indirecți de toate vârstele, din 24 de comunități dezavantajate, cartiere segregate din mediul rural și urban, implementat în județele Arad, Prahova și Constanța.

Cum putem ajuta?

Putem să donăm individual

Cont RON: RO98INGB0000999906152536

Cont EUR: RO86INGB0000999906152558

Cont RON (cazuri umanitare): RO86INGB0000999906152558

Swift INGBROBU
Titular Asociația Social Activ
ING Bank N.V. Amsterdam – Sucursala București
Agenția Arad Centru

pentru programele ASA desfășurate în prezent.

Putem să donăm și prin sistemul de fundraising pus la dispoziție de DOTERRA. Donația noastră va fi dublată de compania DoTERRA, la care Asociația a apelat pentru această campanie de fundraising. Donând fiecare, putem să îi ajutăm pe cei peste 800 de copii și tineri care își așteaptă salvatorii zi de zi.

Putem să dăm sfară-n țară. Să povestim despre proiectele ONG-ului și despre nevoile copilașilor care urmează să fie ajutați cu ajutorul nostru, al tuturor, prin membrii și voluntarii ASA.

Printscreen campanie doterrahealinghands.org

Să completăm, cei care nu am făcut-o deja pentru a ajuta o altă cauză, declarația 230 prin care direcționăm 3,5% din impozitul pe anul trecut Asociației ASA.

Hai să le dăm o mână de ajutor! Ajutându-i pe ei, ajutăm sute de copii să se dezvolte psihologic, cognitiv și emoțional. Îi ajutăm să fie viitori adulți drepți, sănătoși și împliniți.

Turtă dulce cu poveste (rețetă)

Matei refuză să facă orice temă transmisă de educatoarele de la grădiniță. Tot ce e temă e bau-bau. Am încercat de mai multe ori să i le prezint ca activități care vin de la mine. Gândite de mine pentru distracția noastră. Uneori își dă seama că e făcătură, alteori nu. Și, uite-așa, suntem codași la transmirea pe Classroom a temelor rezolvate. Cred că rămânem repetenți. Amândoi, pentru că nu face singur mai nimic. Trebuie să stau proțăpită lângă el. Nu vorbesc la plural pentru că noi facem caca, noi mîncăm piurețel sau alte exprimări din categoria asta. Ca o paranteză, mai nasoale sunt alea cu mi-a făcut caca moale sau mi-a răcit…

Să revenim…De câteva zile am în cap ideea să facem împreună turtă dulce. Era programată aseară treaba asta, împreună cu împodobirea bradului. Așa, ca-n filme. Ca la americani, dar în Berceni. Îmi și închipuiam cum o să miroasă a scorțișoară și noi o să împodobim bradu’. N-am fost în stare, nici eu, nici el, să facem nimic aseară. Am reprogramat. Și ce bine-am făcut. Pentru că, ce credeți?! Tema de azi de la grădiniță era să facem fursecuri pentru Moș Nicolae. Atâta noroc să am să încarc și eu, după mult timp, o temă rezolvată cum trebuie… ?! Pe subiect. Tare fericită am fost. Lui nu i-am spus, că le spuneam adio și fursecurilor și turtei dulci….E un rebel, vă spun. :))

Iată de ce ai nevoie pentru turtă dulce:

  • 160 gr unt gras la temperatura camerei
  • 400 gr făină
  • 1ou
  • 2 lingurițe scorțișoară măcinată
  • 60 ml miere
  • 200 gr zahăr (eu am pus brun, că m-am gândit că așa or să aibă culoarea turtei dulci pe care o știu și așa a fost)
  • puțină sare
  • 1/2 linguriță nucșoară
  • 1/2 linguriță bicarbonat de sodiu

Iată cum faci turta dulce:

  1. Bate untul cu zahărul în bolul unui mixer pentru 3 minute, apoi adaugă oul și mierea. Amestecă până se incorporează.
  2. Amestecă, într-un castron, făina, scorțișoara, nucșoara, sarea și bicarbonatul
  3. Incorporează ingredientele uscate în amestecul de unt, zahăr , ou și miere.
  4. Frământă aluatul obținut pentru 3 minute pe blatul pe care ai presărat făină, ca să nu se lipească
  5. Fă o bilă din aluat și pune-o la frigider, într-o folie de plastic alimentară, pentru minim o oră.
  6. Intinde foi cam de 0,5 cm cu sucitorul și taie-l cu forme speciale de fursecuri sau turtă dulce.
  7. Bagă-le pentru 12-13 minute la cuptorul preîncălzit la 1700C, în tava tapetată cu hârtie de copt. Trebuie să fie puțin aurii când le scoți.
  8. Dacă vrei, poți să le ornezi. Eu am folosit ornament gata făcut, pentru că Matei nu mai avea răbdare să facem și glazură.
Asa ar trebui să arate înainte de a le băga la cuptor

Iată, deci, cum am făcut noi bradul (mai mult eu), cum am copt turte dulci (amândoi) și cum am mâncat deja jumătate din ele (mai mult el). Nu știu ce fac până mâine seară, când vine Moș Nicolae. Că se presupune că le-am făcut pentru el, să i le punem lângă ghete. Mi-e că nu mai rămâne nici una.

P. S. Toate pozele sunt făcute de mine. Nu-s culese de nicăieri. Deci, așa ar trebui să arate dacă vă-cumetați să le faceți.

Notă scăzută la purtare în vremuri de pandemie

De câteva zile, educatoarea lui Matei a început să ne trimită, prin intermediul unui părinte, materiale didactice pentru activitățile cu copiii. Ea ieșise din grupul părinților cu câteva luni bune în urmă, pentru că nu mai suporta nivelul de inteligență și implicare al atâtor mame pe un singur grup de whatsapp. Acum e nevoită să reintre în grup din cauza (zic eu), datorită (zic alții) decretului dat legat de educația la distanță chiar și a copiilor de grădiniță.

Măi, tre’ să existe dosar online pentru fiecare copil și se presupune că trebuie dovezi una peste alta cum că, deși plin de frustrările imposibilității de-a ieși afară 1 lună și ceva, copilul acumulează informații dom’ne, informații din programa școlară.

Săraca educatoare, săracii copii, săracii noi, părinții. Cică hai să vedem ce variante sunt: ori pe zoom la o oră prestabilită în fiecare zi. Adică să stea copilu’ de grupă mijlocie cumințel, în pijămăluță, în fața laptop-ului și să o asculte pe doamna, nevoită, săraca, să spele pe cap mai des decât îi vine s-o facă, și să mai și presteze activități. Pfff… În primul rând că eu refuz să mă aranjez în fiecare zi că tre’ să intru online pe zoom cu părinții și educatoarea. Este exclus. Matei, la țară fiind, are treabă în curte. Treabă treabă nu…

A doua variantă era să ne trimită programa pe whatsapp și cerințele și noi să executăm cu copiii și să trimitem dovezi că ne-am ocupat și copilul a executat. Nu e obligatoriu, dar ar fi bine. Pentru dosar. 90% din materiale tre’ printate. Dacă n-ai imprimantă, ori le reproduci tu, părintele, așa cum poți, ori pui mască, mănuși și speri să nu iei amendă căutând în draci un centru de copiere, ori… Faci ca mine și citești mesajele de pe whatsapp și mai dai drumu’la un film pe Netflix, timp în care copilul are treabă în curte. Repet: treabă treabă, nu așa…

Trăim aceste cazne online și pentru că au fost părinți care au scris ministerului educației ori pe facebook, ori direct, că nu se poate, dom’le, e inadmisibil așa ceva! Copilul nu acumulează, nu dezvoltă noi competențe și abilități, copilul a regresat, prin urmare, nu a profitat de acest timp, atât de prețios în procesul învățării. 😂 Haide, măi, pe bune! Zi-ne tu părintele anului! Da’ de ce nu îl ajuți tu? Câte clase îți trebuie ție, părinte de copil de grădiniță, să fii în stare să îl înveți mijloace de transport și zilele săptămânii?!

Ca să nu mai vorbesc de cheful cadrelor didactice. Care… că știau să folosească aplicațiile astea, că nu știau… Au fost nevoite să se pună la punct repedeeee. Și ele cu proprii copii în casă care se plictisesc și au nevoie de atenție, cu pâinea și banana breadu’ în cuptor, cu păru’ nespălat și pantalonii de pijama sub birou, în afara cadrului… Ce să mai, o bucurie și-o plăcere și pentru ele.

În sfârșit, Matei o să aibă nota scăzută la purtare pentru că mama lui e o neimplicată și o dezinteresată. Măcar o să știe cum arată spanacul, pătrunjelul și răsadurile de roșii. Și căruța, că tot vorbeam de mijloace de transport.

Copil „fulg de nea” sau adolescent responsabil

Există sute de articole despre generația fulgilor de nea față de care sociologii ne atrag atenția. Nu, n-o să mă apuc acum să mai scriu și eu încă unul, ci doar sper că punând gândurile negru pe alb și recitindu-le, o sa îmi bag mințile-n cap și-o să fac ceva în direcția asta. Pentru că trebuie să schimb macazul.


Fulgii de nea sunt copiii crescuți cum îl cresc eu pe Matei. Cu protecție excesivă, cu grijă exagerată pentru nevoile lui de bază, deși el și le poate satisface pe mai mult de 80% singur, cu evitarea disperată a momentelor de frustrare și tantrum-uri.
În practică, ce fac eu, este să fac totul în locul lui. Da, da, sunt la picior. Fac pipi. Pac, am sărit cu olița fix unde e el, deși ar putea să și-o aducă singur, ba chiar să facă la toaletă. Vreau jucăria cutare – mă bag cu capu’ în cutia de jucarii și scormonesc cu frenezie până apare nenorocita de jucarie în lipsa căreia băiețelul ar putea face o criză. Vreau să-mi dai tu să mănânc – mă execut. Sărăcuțul, mititelu’, să-i dea mama să pape. Cred că dacă aveam o super-putere, dădeam o fugă până-n cer să-i aduc luna. Păi dac-o vrea copilu’?!


Am deschis subiectul ăsta de cel puțin 2 ori în ședințele de terapie. Și mi s-a explicat clar și răspicat care vor fi efectele. Că nu se văd acum. Ci atunci când vor mai fi foarte puține de făcut. Cresc un viitor adolescent fără voință, cu frustrări, cu neînțelegerea lumii sociale care va cere ca el să facă lucruri, să depună efort pentru a obține ce își dorește, un adolescent hater, întors împotriva oricui nu-i îndeplinește și înțelege doleanțele. Cresc un viitor tânăr incapabil să lege și să-și asume responsabilitatea unei relații, un bărbat egocentrist, capabil doar să se vadă pe sine.
Încerc cu disperare să-l feresc de tot ce ar putea sa însemne suferință, răutate, disconfort. Ca și cum lumea asta e numai lapte și miere, ca și cum el ar trăi într-o bulă, separat de viața asta care are de toate. Și bune și rele. Deși stiu că, la aproape 5 ani, el înțelege aproape toate conceptele de bază și explicațiile pe care i le dau.


Mă sperie asta. Și nu știu de ce o fac. E clar că undeva e o nevoie de ale mele pe care o hrănesc prin comportamentul ăsta.


Ideal ar fi ca lumea să fie pentru noi toți așa cum încerc să i-o prezint lui. Dar nu e. Deloc. Și trebuie să încep să îl pregătesc pas cu pas.
Mă bucură și mă mulțumește enorm faptul că suntem doi părinți în ecuația asta și că există un oarecare echilibru. Sigur, cu greșeli de toate felurile din ambele părți, că doar nu ne-am născut părinți. Dar cu intenția clară de a învăța cum se face și de a trimite mai departe, în viață, când o fi vremea, un bărbat cu valori și principii sănătoase.
Dacă nu era Andrei, copilul nostru nu ar fi explorat atâtea locuri greu de accesat pentru vârsta lui, nu ar fi experimentat atât de multe lucruri, n-ar fi prins curaj și încredere că poate. Ar fi avut frici după frici. Și face toate astea fără să fi citit vreun rând, vreodată, despre parenting. Uneori, e bine sa ne ascultăm instinctele.

Participă, deocamdată, cu un învârtit în oale


2020 ăsta care aduce, deocamdată, numa’ liste cu to do-uri pentru toată lumea, sper să mi-aducă și mie determinare și o abordare mai sănătoasă în relația asta mamă-copil.

Tatăl meu, Spidermenu’ meu

Știi cum e să te simți dorit de dinainte de-a te naște? Să fii crescut de părinți buni, calzi, care-ți arată iubirea la fiecare minut prin gesturi, prin vorbă, prin acțiuni, prin protecție?


Am fost întrebată la un casting cine e eroul meu. Pe cine admir atât de tare încât sa-l pot numi eroul vieții mele. Am răspuns fără să ezit: TATA!
Eu am un tată cum nu cred că mai există pe lume. E ca și cum Dumnezeu s-a hotărât să toarne toată bunătatea din lume într-o singură ființă și l-a ales pe el. O exprimă prin toți porii.
N-a știut să facă altceva toată viața, decât să îi ajute pe alții, să sară la cel mai vag semnal că cineva e în nevoie. Nu știe să spună NU și spune DA cu mare bucurie.
E corect și responsabil. El și mama ne-au crescut în egală măsură și a știut întotdeauna ce e de făcut.
Am amintiri atât de frumoase de când eram mici când, deși avea 2 locuri de muncă, ca să se asigure că nu ne lipsește nimic, petrecea timpul liber cu noi: pe bicicleta pe care improvizase 2 scăunele, ca să poată pleca cu amândouă, la țară, în Orășelul Copiilor, acasă, la Sandy Bell, când îl surprindeam lăcrimând 🙂.
Știi cum e să nu simți frică niciodată față de părintele tău? Să simți doar protecție și iubire? Știi cum e să nu te simți judecat niciodată? Să simți doar susținere și toleranță?


Îmi imaginez că pentru un tată de fete, cel mai greu lucru de oferit e libertatea în adolescență. N-am simțit decât încredere din partea lui. Ca și cum făcuse toate cursurile de parenting neinventate încă. Ce-o fi fost în capul lui?! 🙂


Cunosc atât de multe mame care nu au nici măcar 10% din blândețea pe care o are tata în privire atunci când se uită la noi. Așa ne-a privit toată viața.
Și e puternic și priceput să rezolve orice problemă. Câtă liniște ne-a oferit puterea lui. Ce copilărie frumoasă și liniștită.


Eu știu că dacă toți bărbații ar fi ca tata, lumea asta toată s-ar schimba într-o lume frumoasă, cu oameni curați și buni, cu iubire de semeni și sensibili.
Te iubesc, tati!

Cum să fac…?

Mă doare că nu știu cum să-mi cresc copilul în lumea asta plină de depresie, dependență, ură, oportunism, elite, „sclavi”, bulling, looseri etc. Că nu știu cum să-l învăț să crească frumos, în armonie cu ceilalți, că nu va mai găsi cu cine să se armonizeze, că habar n-am cum să fac să învețe din durere și eșec fără să pice. Că nu știu cum să-l învăț că sunt oameni care mutilează suflete prin violență, trădare, respingere și tăierea aripilor, fără să îi distrug încrederea în ceilalți și deschiderea în crearea relațiilor. Mi-e frică de momentul când va trebui să mă retrag din fața lui și să îi fiu sprijin numai din spate, când nu-i voi mai fi scut pentru tot tăvălugul de situații, oameni, sentimente pe care n-aș vrea să le întâlnească și să-i stârpească inocența cu care acum îmbrățișează lumea.

Deși știu că va trebui s-o fac. Că ce visez eu e utopie. Că vor veni clipele alea în care inima va înceta să-mi mai bată pentru câteva secunde și creierul o va lua razna, pentru că el va trece prin foc și ape învolburate. Știu că va trebui să devin doar un spectator cu intervenții doar permise și nu un gardian neobosit în a-l apăra. Știu și îmi plânge sufletul că nu va mai alerga la mine pentru protecție si mângâiere și o va căuta acolo unde va avea senzația că va găsi răspunsuri.

Mi-e ciudă că ar putea să nu simtă cum urlă în mine nevoia de-ai fi alături și de a-l proteja atunci când va avea nevoie. Așa cum mi-e ciudă că vor fi situații în care nu voi putea face asta. Nu voi avea putere și nici voie să rezolv problemele, să-i înfrumusețez viața, să îi arăt căile pe care să-și continue drumul. Pentru că vor fi problemele lui, viața lui, drumul lui.
Mi-e urât de faptul că nu voi mai fi cea mai importantă persoană din viața lui, așa cum el va fi pentru mine mereu. Că nu vom mai avea doar noi 2 universul nostru.

Sper doar să cresc un viitor bărbat puternic, sensibil, cald, empatic, curajos. Sper și mă lupt cu mine în fiecare zi.

Nicio mamă din Romania nu-și lasă copilul să se uite la desene.

Bravo! 10. Stati jos.

Să se dea la TV, ca să terminăm odată și cu asta.

Smardoaica și feminitatea

N-am fost niciodată vreo divetă despuiată. Nici măcar așa, cu vreo ocazie. Să mă duc și eu, de exemplu, la un party și să mă port la minijup, mulată, nu cu toate cele, ci cu câteva, la vedere. Mi-a fost rușine și frică. O rușine de intram în pământ numai la gându’ c-aș putea să ies așa pe ușă. Așa c-am ars-o bătrânește chiar și între 16 și 25 de ani. De fapt, mai ales atunci. Când toate fetele încep să se arate în toată splendoarea lor. N-am umblat nici cu saci pe mine, dar eram, mai degrabă, o don’șoară de la casa de dans și bune maniere.

Ați zice c-a bătut mama la mine ca la fasole, de nu m-am răzvrătit io deloc pe parte de veșminte. Din contră. Atât cât a putut, a incurajat scoaterea la iveala a feminității. Am îngropat-o, însă, din fașă pe această feminitate, un mare avantaj, de altfel, al fetelor care s-au preumblat pe lângă mine.

În școala generală am fost bună la învățătură. Nu cap de afiș la serbările cu coroniță, dar pe un loc 2 împărțit întotdeauna cu unul dintre colegii mei. Am fost mulțumită, și eu și mama, pentru că oricum nu mă speteam învățând. Din punct de vedere fizic, m-am dezvoltat mult mai rapid decât majoritatea fetelor de vârsta mea.

Aveam câteva colege svelte, preocupate încă din clasa a 7-a de aspectul fizic, cu părinți mai bogați decât erau ai mei și se vedea asta din cum veneau îmbrăcate la școală. Era după revoluție și scoala noastră nu ne impusese o uniformă anume. La serbările școlare ele făceau act de prezență, doar pentru că trebuia. Nu se punea problema de vreun premiu, în cazul lor. Se-nvârteau pe la o medie de 7, așa. Uneia dintre ele, Xuleasca să-i zicem (mare sculă la ea în cartier, de mică. Prietenă cu elevi din clase mai mari, cu „golanii” școlii) i se pusese pata pe mine. Eram populară în clasă, pe genu’ prietenos-cuminte, așa. Ea era… La început de neobservat. Așa că a început un proces de agasare zilnică. Știa că legat de relația mea cu școala, cu profesorii, cu învățătura, nu prea avea cu ce să mă zdruncine și a început direct pe psiho-social:
– îi asmuțea pe băieții din clasa mea și din alte clase să facă mișto de mine când săream la groapă, la ora de sport (îmi sărea tricou’ în toate zările de „fată sănătoasă” ce eram io)
– îmi spunea că numai „vagaboantele” umblă cu tricouri peste fund, ca să le vadă băieții, așa cum făceam eu…
– pleca de la școală ținându-se de mână cu băiatul care-mi plăcea mie de la 7A.
Ea nu era chiar proastă, că, în sinea ei, chiar credea că eu pun botu’ când ea se prefăcea că-mi e prietenă. De fapt, era. Proastă.

Toată adolescența m-am ferit de privirile băieților. Și m-am ascuns. Am purtat doar tricouri lungi și largi, mi se făcea, brusc, rău la orele de sport, iar dacă vreunu’ îndrăznea să-mi facă un compliment, chiar nevinovat, legat de partea fizică, fugeam mâncând pământu’ sau îi ziceam vreo două de nu-l mai vedeam în rază câteva luni.

Ca tânără domnișoară, mi-am dezvoltat un sistem de apărare transformându-mă într-un băiețel (cu tâțe). Feminitatea n-a trecut pe la mine. Nu ne-am cunoscut. I-am pus capac, ca să nu fiu „vagaboantă”, îmi dau eu seama acu’, cu mintea mea de aproape 40 de ani. N-am pus preț pe cum arăt, pe ce-mbrac, deși am avut exemple bune în jurul meu. Refuzam. Am făcut câteva aroganțe când mi-am lăsat decolteul la vedere sau m-am îmbrăcat cu fuste scurte (toate fustele mele au fost întotdeauna de la genunchi în jos) și n-am știut să primesc complimente. Mă simțeam ca un cocostârc împăiat care nu-și dorește altceva decât să se termine odată toată maimuțăreala.

Acum am început să mai mișc. Înseamnă că mă vindec de mica „smardoaică” de 13 ani care mi-a distrus relația cu partea mea feminină. (P. S. stomacu’ meu se revoltă acum, cu gândul la perioada aia, și vena de la ceafă se umflă. Mai e de lucrat, pesemne).

Lăsând la o parte spiritu’-ăsta de bășcălie în care scriu postarea, treaba e serioasă cu bullyingul. Mi-ar plăcea să punem accent în comunicare cu proprii copii pe subiectul ăsta. Să știe ca pot afecta vieți iremediabil. Că pot lăsa răni adânci în niște suflete, chiar fără să-și dea seama.

Am un prieten foarte bun care e ditamai bărbatul. Om bun, cald, deștept, cu o frumoasă carieră, cu o viață frumoasă. Viața i l-a adus în cale pe cel care l-a batjocorit în scoala generală de câteva ori. Știți ce-a făcut acest ditamai bărbatul, prietenul meu puternic și foarte rațional?! A fugit! S-a făcut nevăzut din calea ăluia, cu inima la trap, gâtuit de frică. Probabil că asta aș face și eu dacă m-aș intersecta cu Xuleasca. Deși, m-am gândit de câteva ori cum aș reacționa și primul gând e că i-aș arde un cap în gură. Ei, aș! Cred că n-aș mai ști în ce direcție să fug.

Asta face bullyingul. Ne transformă din niște oameni în toată firea, în niște copii cu inima cât un purice, mici și neajutorați.

Ce ne învață copiii pe noi. Ce îi învățăm noi pe copii.

În mediul online și la terasele unde ne bem prosseco-urile și berile și limonadele la întâlnirile cu alți părinți toți suntem niște sfinți, niște icoane ale parentingului. Suntem acești dăștepți în cap, dezvoltatori de teorii în a ne aduce odraslele spre succes ca adulți. Ne dăm sfaturi cu iz de adevăruri absolute unii altora și judecăm în gând deciziile celor de lângă noi privind creșterea și educația propriilor copii. Pe grupurile de mame, care numai de întrajutorare nu sunt, se dă peste bot la greu celor care își permit să recunoasca greșelile pe care le fac din simplu motiv că-s niște biete femei care nu s-au născut mame.

Așa că, trebuie să vă spun de la început că, dacă vă împinge mânia și vreți să m-articulați cu-n cap în gură în timp ce citiți ce scriu eu aici, NU E DESPRE NOI. Nu nu… E despre niște vecine de-ale verișorului meu de-al doilea de la mătușa maică-mii de la țară. Le-a auzit pe ele un trecător în timp ce vorbeau la poartă. Da’ și ăla era beat, așa că…

Vorbeau despre relația lor cu proprii copii. Despre ce cred ele că învață de la ei și invers.

Vecinele astea ziceau așa: 

CE NE INVATA COPIIICE II INVATAM NOI
RABDAREA: v-ati observat, cu siguranta, copiii incercand sa contruiasca ceva din lego. Stau cu orele cu funduletul pe covor si nu se lasa pana nu le ieseGRABA: daca ne apucam de reparat un obiect si nu ne iese, ii dam cu
dumnezei si apoi il aruncam si
cumparam altul. Sau ne adresam
lor cu „Haide mai repede, mai
mama, ca intraziem la munca/
gradinita/scoala etc.”
PROFUNZIMEA: „Mami, copacii danseaza!” „Mami, soarele s-a dus
la culcare si a aparut sora lui, luna. Ce frumoasa e!”
SUPERFICIALITEA: „Aoleu, a inceput vantul! Hai mai repede, ca vine furtuna!” ” S-a facut 8 si eu
trebuie sa te spal, sa-ti dau sa mananci si sa te culc!”
IUBIREA NECONDITIONATACONDITIONAREA: „Daca nu strangi jucariile, ma supar pe tine!” „Fa-ti curat in camera acum, ca nu te las sa iesi in parc!”
EMPATIA: „Mami, nu omori
gandacul, ca are si el o mama a lui!”
EGOISMUL: „Daca nu mananci tot din farfurie, chem catelul sa ti-o mananace!””Ce treaba ai tu cu ce-a facut X/cum se simte Y?”
EXTERIORIZAREA EMOTIILOR:
„Mami, sunt atat de nervos! De-aia te-am lovit!”
REPRIMAREA EMOTIILOR: „Ce te
tot miorlai?! Vezi, ca-ti dau eu
imediat motive sa plangi!”
CURAJUL: „Sunt un supererou,
mami! Si salvez lumea de tot ce e
rau!”
FRICA: „Ai grija, nu te mai duce
acolo ca o sa cazi!” ” Vine politia si
te ia la puscarie daca mai tipi!”
LIBERTATEA SI IMAGINATIA: „Sunt stapanul Lumii!” (si el e cocotat pe canapeaua dintr-o sufragerie de
bloc)
LIMITAREA:
„N-AI VOIE, NU POTI, NU ACOLO,
NU ACUM, NU, NU, NU..!”

Nu suntem sfinți nici noi, nici ei. Dar e tare bine că ne mai tragem de mânecă singuri, ne dăm un pas în spate și ne gândim de 2 ori înainte de a scoate ceva pe gură în fața copiilor noștri.
Mă enervez, îmi pierd cumpătul, nu ascult ce-mi spune, sunt cu mintea în altă parte când îmi vorbește, n-am chef întotdeauna să mă joc de-a „Vulk și Spiderment”. Sunt lucruri pe care le fac, pentru că nu-s perfectă. Dar măcar mă consolez cu ideea că fac din ce în ce mai puține din cele de mai sus sau din ce în ce mai rar.

Și adorm în fiecare seară cu gândul că mâine mă voi strădui mai mult. Și cu recunoștință. Pentru că el m-a învățat, mai mult decât orice biserică, orice preot, orice coach d-ăsta devenit peste noapte guru’ în trăitul vieții, să fiu recunoscătoare pentru ce am. 

„Mami, sunt atât de fericit că am părinți!”

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: