Tatăl meu, Spidermenu’ meu

Știi cum e să te simți dorit de dinainte de-a te naște? Să fii crescut de părinți buni, calzi, care-ți arată iubirea la fiecare minut prin gesturi, prin vorbă, prin acțiuni, prin protecție?


Am fost întrebată la un casting cine e eroul meu. Pe cine admir atât de tare încât sa-l pot numi eroul vieții mele. Am răspuns fără să ezit: TATA!
Eu am un tată cum nu cred că mai există pe lume. E ca și cum Dumnezeu s-a hotărât să toarne toată bunătatea din lume într-o singură ființă și l-a ales pe el. O exprimă prin toți porii.
N-a știut să facă altceva toată viața, decât să îi ajute pe alții, să sară la cel mai vag semnal că cineva e în nevoie. Nu știe să spună NU și spune DA cu mare bucurie.
E corect și responsabil. El și mama ne-au crescut în egală măsură și a știut întotdeauna ce e de făcut.
Am amintiri atât de frumoase de când eram mici când, deși avea 2 locuri de muncă, ca să se asigure că nu ne lipsește nimic, petrecea timpul liber cu noi: pe bicicleta pe care improvizase 2 scăunele, ca să poată pleca cu amândouă, la țară, în Orășelul Copiilor, acasă, la Sandy Bell, când îl surprindeam lăcrimând 🙂.
Știi cum e să nu simți frică niciodată față de părintele tău? Să simți doar protecție și iubire? Știi cum e să nu te simți judecat niciodată? Să simți doar susținere și toleranță?


Îmi imaginez că pentru un tată de fete, cel mai greu lucru de oferit e libertatea în adolescență. N-am simțit decât încredere din partea lui. Ca și cum făcuse toate cursurile de parenting neinventate încă. Ce-o fi fost în capul lui?! 🙂


Cunosc atât de multe mame care nu au nici măcar 10% din blândețea pe care o are tata în privire atunci când se uită la noi. Așa ne-a privit toată viața.
Și e puternic și priceput să rezolve orice problemă. Câtă liniște ne-a oferit puterea lui. Ce copilărie frumoasă și liniștită.


Eu știu că dacă toți bărbații ar fi ca tata, lumea asta toată s-ar schimba într-o lume frumoasă, cu oameni curați și buni, cu iubire de semeni și sensibili.
Te iubesc, tati!

Cum să fac…?

Mă doare că nu știu cum să-mi cresc copilul în lumea asta plină de depresie, dependență, ură, oportunism, elite, „sclavi”, bulling, looseri etc. Că nu știu cum să-l învăț să crească frumos, în armonie cu ceilalți, că nu va mai găsi cu cine să se armonizeze, că habar n-am cum să fac să învețe din durere și eșec fără să pice. Că nu știu cum să-l învăț că sunt oameni care mutilează suflete prin violență, trădare, respingere și tăierea aripilor, fără să îi distrug încrederea în ceilalți și deschiderea în crearea relațiilor. Mi-e frică de momentul când va trebui să mă retrag din fața lui și să îi fiu sprijin numai din spate, când nu-i voi mai fi scut pentru tot tăvălugul de situații, oameni, sentimente pe care n-aș vrea să le întâlnească și să-i stârpească inocența cu care acum îmbrățișează lumea.

Deși știu că va trebui s-o fac. Că ce visez eu e utopie. Că vor veni clipele alea în care inima va înceta să-mi mai bată pentru câteva secunde și creierul o va lua razna, pentru că el va trece prin foc și ape învolburate. Știu că va trebui să devin doar un spectator cu intervenții doar permise și nu un gardian neobosit în a-l apăra. Știu și îmi plânge sufletul că nu va mai alerga la mine pentru protecție si mângâiere și o va căuta acolo unde va avea senzația că va găsi răspunsuri.

Mi-e ciudă că ar putea să nu simtă cum urlă în mine nevoia de-ai fi alături și de a-l proteja atunci când va avea nevoie. Așa cum mi-e ciudă că vor fi situații în care nu voi putea face asta. Nu voi avea putere și nici voie să rezolv problemele, să-i înfrumusețez viața, să îi arăt căile pe care să-și continue drumul. Pentru că vor fi problemele lui, viața lui, drumul lui.
Mi-e urât de faptul că nu voi mai fi cea mai importantă persoană din viața lui, așa cum el va fi pentru mine mereu. Că nu vom mai avea doar noi 2 universul nostru.

Sper doar să cresc un viitor bărbat puternic, sensibil, cald, empatic, curajos. Sper și mă lupt cu mine în fiecare zi.