Notă scăzută la purtare în vremuri de pandemie

De câteva zile, educatoarea lui Matei a început să ne trimită, prin intermediul unui părinte, materiale didactice pentru activitățile cu copiii. Ea ieșise din grupul părinților cu câteva luni bune în urmă, pentru că nu mai suporta nivelul de inteligență și implicare al atâtor mame pe un singur grup de whatsapp. Acum e nevoită să reintre în grup din cauza (zic eu), datorită (zic alții) decretului dat legat de educația la distanță chiar și a copiilor de grădiniță.

Măi, tre’ să existe dosar online pentru fiecare copil și se presupune că trebuie dovezi una peste alta cum că, deși plin de frustrările imposibilității de-a ieși afară 1 lună și ceva, copilul acumulează informații dom’ne, informații din programa școlară.

Săraca educatoare, săracii copii, săracii noi, părinții. Cică hai să vedem ce variante sunt: ori pe zoom la o oră prestabilită în fiecare zi. Adică să stea copilu’ de grupă mijlocie cumințel, în pijămăluță, în fața laptop-ului și să o asculte pe doamna, nevoită, săraca, să spele pe cap mai des decât îi vine s-o facă, și să mai și presteze activități. Pfff… În primul rând că eu refuz să mă aranjez în fiecare zi că tre’ să intru online pe zoom cu părinții și educatoarea. Este exclus. Matei, la țară fiind, are treabă în curte. Treabă treabă nu…

A doua variantă era să ne trimită programa pe whatsapp și cerințele și noi să executăm cu copiii și să trimitem dovezi că ne-am ocupat și copilul a executat. Nu e obligatoriu, dar ar fi bine. Pentru dosar. 90% din materiale tre’ printate. Dacă n-ai imprimantă, ori le reproduci tu, părintele, așa cum poți, ori pui mască, mănuși și speri să nu iei amendă căutând în draci un centru de copiere, ori… Faci ca mine și citești mesajele de pe whatsapp și mai dai drumu’la un film pe Netflix, timp în care copilul are treabă în curte. Repet: treabă treabă, nu așa…

Trăim aceste cazne online și pentru că au fost părinți care au scris ministerului educației ori pe facebook, ori direct, că nu se poate, dom’le, e inadmisibil așa ceva! Copilul nu acumulează, nu dezvoltă noi competențe și abilități, copilul a regresat, prin urmare, nu a profitat de acest timp, atât de prețios în procesul învățării. 😂 Haide, măi, pe bune! Zi-ne tu părintele anului! Da’ de ce nu îl ajuți tu? Câte clase îți trebuie ție, părinte de copil de grădiniță, să fii în stare să îl înveți mijloace de transport și zilele săptămânii?!

Ca să nu mai vorbesc de cheful cadrelor didactice. Care… că știau să folosească aplicațiile astea, că nu știau… Au fost nevoite să se pună la punct repedeeee. Și ele cu proprii copii în casă care se plictisesc și au nevoie de atenție, cu pâinea și banana breadu’ în cuptor, cu păru’ nespălat și pantalonii de pijama sub birou, în afara cadrului… Ce să mai, o bucurie și-o plăcere și pentru ele.

În sfârșit, Matei o să aibă nota scăzută la purtare pentru că mama lui e o neimplicată și o dezinteresată. Măcar o să știe cum arată spanacul, pătrunjelul și răsadurile de roșii. Și căruța, că tot vorbeam de mijloace de transport.

Paul, pădurea și oamenii

Pomișorul Paul trăia într-o pădure deasă de copaci bătrâni. El era tânăr, pentru că răsărise ca vlăstar, după ce mama lui fusese luată și dusă de lângă el. Prietenii lui, copacii de zeci și sute de ani, îl adoptaseră ca pe unul de-al lor.
Într-una dintre zile, s-au auzit venind din depărtare două camioane mari cu remorci. Panica s-a instalat repede printre locuitorii pădurii.


-Ce e? De ce e lumea agitată? întrebă Paul.
-Vin tăietorii de lemne. Vin să ne ia, îi răspunse Copacul Costeluș, regele pădurii.
-Cum să ne taie? Ce să facă cu noi? Noi suntem buni aici. Să le dăm aer curat.
-Ne vor face scaune, mese, dulapuri sau, pur și simplu, ne vor arunca în foc să se încălzească.
-Eu nu vreau să plec de aici. Mi-e frică.
-Stai liniștit, piciule. Nu după tine vin. Ci după noi, cei mai bătrâni din pădure. Însă nu te-ngrijora. Avem un plan. Vom vedea dacă funcționează.


Pe măsură ce zgomotul camioanelor era din ce în ce mai puternic, pădurea a început să foșnească frenetic. Cei mai falnici copaci își unduiau trunchiurile, își îndoiau crengile și scoteau sunete înfricoșătoare scuturând-și frunzele. Părea o furtună puternică apărută din senin.
Paul se străduia să îi urmeze pe prietenii lui și își zbătea trunchiul tânăr pentru a participa la revolta întregii păduri.
Zgomotul camioanelor era din ce în ce mai scăzut. Făcuseră stânga-mprejur. Copacii răsuflară ușurați. Paul era atât de bucuros, că începuse să danseze mișcându-și crengile când sus, când jos.


-Nu te bucura prea mult. Peste câteva zile vor veni, probabil, iar. Și nu știm dacă va mai funcționa planul nostru.
-Dar de ce ne taie ei, tocmai ei, știind că noi le dăm ce e mai de preț: aerul curat și sănătos.
-Ei, puștiule, ei cred că nu mai au nevoie de noi verzi…Dar anii care vor trece le vor deschide ochii. Va fi prea târziu, însă. Nu au răbdare să aștepte să ne uscăm.


Liniștea zilnică pădurii a fost întreruptă, după o perioadă, de chicoteli și râsete vii ale copilașilor veniți, împreună cu educatoarele lor, să îngrijească bătrânii copaci și casa lor. Paul era atât de fericit și primea cu bucurie mângâierile și îmbrățișările piticilor. Ziua aia a fost cea mai frumoasă pentru el. Spre seară, când au plecat preșcolarii, liniștea s-a așternut din nou peste pădure. În aer plutea un sentiment de siguranță.


Trecură câteva zile și apăru, de data asta, o mașină de teren cu remorcă. Câțiva copaci porniră revolta ca data trecută. Regele, însă, le făcu semn:
-Stați! Nu sunt ei. Trebuie să vedem ce se întâmplă.
Doi oameni coborâră din mașină și înfipseră la marginea pădurii o pancartă mare pe care scria:


Ce bucurie, ce entuziasm și ce eliberare pe bătrânii copaci. Paul îi privea cu speranță. Speranța că cei pentru care există au înțeles rolul lor.

Libertate, te mănânc!

Băi, pe mine mă crucesc statisticile astea cu absolvirea, cu evaluarea, BAC-ul de anul ăsta. Vai de măicuțele noastre…
Știu, știu, sistemu’ educațional la noi sucks, programa încărcată, profesori nepregătiți printre ăia cu har și pregătire, etc.

Da’ cum, măh, să nu știi tu să scrii nici după 12 ani de școală?! Să n-ai tu habar de nimic?! Eh, ce dreacu’, insta, snapu’ și fb-ul nu cer chestiuni d-astea complicate cum ar fi să știi să scrii și să vorbești în limba pe care o folosești de când te-ai născut.

Nu există niciun fel de respect față de educație. A ta, proprie și personală, fostule elev. Nu ne ducem cu gându’ la a milita pentru educația generației tale. Lasă, e prea mult. Nu poți să duci atât. Că te obosești teribil. Și vine mămica să facă scandal la școală ca tu, efectiv, te surmenezi de cât de multe materii sunt.

E o modă acu’ să ne răzvrătim împotriva școlii. Mă, da’ ăia olimpici, ăia care intră la facultățile alea poleite cu aur din alte țări, cum naiba, mă, ăia fac față și tu nu?! Aaa, stai mă, ca ăia s-au născut cu stea în frunte. Aia… Aia-s niște tocilari, niște inadaptați social, niște… distruși, cum ai zice tu la o țigară în curtea școlii, înainte să vină mămica să te ia cu SUV-ul de la școală ca să nu te obosești prea tare.

Cititu’ n-a omorât pe nimeni. Sunt atâția care au citit mii de cărți. Pe cuvânt de nu trăiesc bine, mersi.

Auzi, da’ ce ți se pare mai important decât să știi să faci și tu, acolo, o amărâtă de analiză pe un text?! Să știi să faci story-uri complexe pe insta ? Să știi cum să pui link în bio?! Da, mă, just. Ai dreptate. Până la urmă, cine-au fost Sadoveanu, Eliade, Eminescu?! Niște … Morți. Ce treabă mai avem noi cu ei?! Mai dă-i în gura mă-sii!

Auzi, fii atent, când faci cu un city-break cu gașca ta, pe coolness, așa, vezi să nu nimerești, naibii, în altă țară decât ți-ai propus. Aaa, da, iartă-mă, te duce avionu’, nu tre’ să știi tu cum se numește țara aia și capitala ei. Club să fie și hipstăreală. Și, oricum, ai net în roaming. Just!

Ia fii atent aici! Nu tre’ să fii as în toate. Îți place istoria. Bagă tare pe ea. La restu’, frunzărește și tu cât poți, dar cât să treci, să-ți rămână 2-3 noțiuni de bază. Nu-i greu. Nu te-mbolnăvești. Vrei să pictezi? Mi nu nat. Ai timp și de restul. Știu că ți se pare că n-ai. Dar ai. Generația mea, de exemplu, a dat BAC-ul la 7 materii. N-am auzit să fi murit vreun absolvent în anul ăla și să i se tragă de la BAC. Ești safe.

Știu, știu că sunt și profesori neexperimentați, fără tragere de inimă, cu multă lehamite. Dar, măcar, hai cu respectu’, măcar pentru că sunt aproape de-o vârstă cu părinții tăi.
Când lucram în resurse umane, veneai la interviu, asta dacă te deranjai să te dai jos din pat, și cereai salariu’ dublu față de cât era bugetat postu’. Nu conta că tu nu știai să faci nimic și că aveai șansa să înveți. Tu ai făcut facultate. Ahahahhaaaa, mhm. Exact.

Numește-mă babă, învechită, comunistă, cum vrei tu. Am convingerea că, chiar și cu sistemul ăsta alambicat educațional și care cere mult, tot poți să performezi în orice materie îți place.
Sunt de acord și cu faptul că tre’ să existe și oameni care fac școli profesionale (dac-or mai exista), de meserii. De acord total. Și am tot respectul pentru oricare dintre domeniile astea.

Nu sunt de acord cu aruncatu’ pisicii în ograda școlii. 100%. Cu lipsa de respect față de dascăli. Față de colegi. Față de cei care aleg să își dedice timpul studiului de orice fel.
E la modă să ne răzvrătim. Din orice. Vrem libertate 100%. Din nou, de acord. Dar cu reguli. Fără reguli, e haos.

Haaaaos, frateeeeeii! Știi ce zic?!