Publicat în Galagie Mare

Ia uite-l cum vine…

Se apropie. Nu mai e nimic de făcut. 🙂 40 e o cifră rotundă. Mai rotundă decât mi-o doresc eu. O percep ca pe o jumătate, în optimismul meu. Ca pe o mediană a vieții. Un nou început. Mai consistent. Mai real. Mai sincer. Dar e o cifră care anunță o oarecare teamă. Legată de mai multe aspecte.

Copilul meu crește odată cu mine. Și ușor-ușor se îndepărtează. Devine independent. Deja îmi refuză, uneori, îmbrățișările, pupicii și mângâierile. Are alte lucruri mai importante de făcut, acum că le poate face singur. Astea se vor accentua cu trecerea timpului, sunt convinsă. Dac-o să fiu în stare, dacă o să găsesc pârghiile, probabil că la nivel de comunicare și interacțiune vom fi bine. Dar partea fizică, din care eu îmi extrag energie și care e o sursă de fericire pentru mine, se va mai estompa. Și, în plus, mai e o treabă. Când el va avea 15 ani, eu voi avea 50. Omg. Trebuie să fac ceva să nu se simtă ca și cum ar merge cu mamaie la ședințele de la școală. 😂 Iată un motiv bun pentru a lucra la tonus, corp și semnele îmbătrânirii de pe față. 🙈

Nu credeam vreodată despre mine (mai ales când eram cu pielea-ntinsă și catifelată precum fundul de bebeluș) c-o să trăiesc adevărate drame când o să mă uit în oglindă. Le ocăram și le judecam pe cele care-o făceau. Săracele. Și săraca de mine. 😂 Acum simt pe pielea mea cum e să jinduiești după o față întinsă, fără urme de oboseală și de trecerea timpului. Și cum e să trăiești cu speranța că toate cremele alea și serurile pe care cheltuiești sute de lei vor avea vreun efect super vizibil. Câtă naivitate. Dar e bună. Nu te lasă să te deprimi chiar de tot.

În ultima vreme am simțit niște schimbări la mine care m-au luat prin surprindere. Le-am conștientizat treptat. Nu știu câtă legătură au cu contextul ăsta actual în care încercăm să ne adaptăm cu toții la o viață mai mult petrecută în perimetrul nostru și mai puțin în al altora sau însoțiți de alții, dar eu simt nevoia să stau acasă mai mult. În casa mea. Să gătesc, să miroasă a prăjituri, să modific ce nu-mi place prin ea. Și a mai apărut și nevoia de a avea o casă pe pământ. Nu e așa o idee năstrușnică, ați putea zice voi. Dar pentru mine e neobișnuit, pentru că respingeam cu tărie orice idee legată de viață în afara orașului, de viață fără tumult urban. Nici nu-mi trecea prin cap că există o astfel de alternativă. Acum mi-o doresc. Tare. Știu și unde. Și o și vizualizez. Casa. Și pe noi în ea. E clar vârsta. 🙂 Pentru că acum 5 ani, când eram însărcinată chiar, eu bălălăiam pe străzi. Umblam de nebună, mă vedeam cu toți oamenii, circulam. Acum mă obosește asta. Nu mai vreau.

Așadar, 40, să fii blând! Să nu lași șalele să sufere, încă. Să mă ții vie și cu cât mai puține riduri nou apărute. Să nu mă lași să devin stresantă cu tabieturi și idei fixe de babă nebună. Să ai grijă de spiritul meu și să-l ții viu. Să mă ții cu autocritica sus și fără frustrări. Să mă lași să accept oamenii așa cum sunt, așa cum am făcut-o și până acum. Să mă ții sănătoasă și creativă. Să nu-mi alungi oportunitățile de a face ce-mi place. Să fii blândă, vârstă. Că eu te-accept așa cum ești.

De parcă aș avea de ales… 🙂

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Am fost la curs de blogging

Blogul ăsta, pentru mine, e ca o joacă serioasă de copii. Uneori, de cele mai multe ori, poate, penibilul își scoate capu’ și se arată în toată splendoarea lui în postările mele. Dar n-am io treabă cu el, că mi-am dezvoltat o rezistență la el ca virușii la antibiotice.
Scriu de drag, cu stângăcii, da’ în curu’ gol, practic.


De ziua mea, Andrei mi-a făcut cadou un curs de blogging. O fi zis: dacă tot se face de râs, mai bine s-o facă organizat. Și, oricum, mă aliniez și eu cu românu’ care s-apucă de ceva și vede el, dup-aia, dacă îi trebuie și școală.
M-am dus la primul curs primenită, cu entuziasmul primei zi de școală, gata să spun io lumii ce șmecheră sunt și ce treabă bună fac. Surpriză! Te-ai primenit degeaba, Mirelo! De fapt, bine că măcar te-ai primenit, că ești drăguța dintre deștepți.


Au venit oameni cu proiecte serioase. Gândite, cercetate înainte. Cineva îl are pe țeavă de luni de zile, lucrează la el intens. Eu… M-a lovit nevoia de a bălmăji ceva în scris și a doua zi aveam primul post aici. Între bloguri de investiții p2p (peer to peer cică le zice), graphic design, călătorii și spiritualitate, ia uite-mă și pe mine cu blog de izmeneală. Vă zic: mi-a fost rușine de-mi venea să intru-n pământ când a trebuit să povestesc ce caut io acolo, practic, care-i scopu’ și durata vizitei. Păi… Să vedeți… Am și eu un blog…E așa, ca o discuție în fața blocului, se bazează pe haosul produs de creier… Lumea, drăguță, zâmbea îngăduitor, așa cum faci în fața unui copil care visează să se facă aviator, dar tu-l tratezi de frică de înălțime.


Din informațiile foarte utile si interesante pe care le-am primit, una m-a izbit. E revelatoare. Eu am blog care spune tot. Adică dau din casă, practic. Cum făceam și când eram mică, de era mama disperată că nu mai știa sub ce formă să-mi explice că sunt lucruri pe care trebuie să le ținem pentru noi. Ei bine, nu! N-a reușit să-mi inoculeze ideea că, poate, ar fi mai bine să mai filtrez din ce spun și arăt lumii. Eu, femeie la patrujdeani, aproape, spun tot.


Spun, că dacă nu v-aș spune, cum Doamne iartă-mă aș mai atenua gălăgia din cap?!


Treaba stă în felul următor : eu mă duc în continuare. Și bag la cap. Poate reușesc să transform șueta asta de pe banca din cartier într-una dintr-o cafenea de la Universitate.
Nu promit, însă, nimic!