1 lună fără Facebook

27 septembrie a fost ultima zi în care am mai avut vreo legătură cu Sfântul și minunatul canal de prietenie, socializare, bussinessăreală, și la ce-o mai fi el bun, mărețul Facebook. Niciun contact timp de 1 lună.

Ies din luna asta de izolare socială online cu șorțu’ plin de unsoare și urme de făină de la nenumăratele sesiuni de gătit. Cu mintea clară și lepădată de ceața vieții pe fugă. Cu 4 cărți devotate cu o plăcere nebună, din care una în engleză, ca să fie cu dublu folos. Cu program de gospodină clasică și mamă full time. Și fără frustrări.

Cel mai tare mă bucură că mi-am demonstrat că eu dețin puterea. Că e ușor să iei hățurile și că poți să alegi. Intrasem într-o panică înainte de a lua decizia asta. Cum că devin sau, mai rău, sunt dependentă. Că îmi controlează timpul. Că îmi încarcă capul cu toate nenorocirile fără ca eu să permit asta. Că e un monstruleț.

Nu știu cât de activă voi mai fi pe viitor. Nici nu mă interesează acum. Ce am avut de demonstrat mie, s-a produs. Sunt o fire socială și, deși adaptată la contextul ăsta de rahat și înfricoșător pe care îl trăim cu toții, am nevoie de oameni. De comunicare, de legături, chiar și online.

A fost foarte bine, ceea ce vă doresc și vouă, celor care veți lua decizia la un moment dat să vedeți cum e fără prietenu’ Facebook. La mine a fost cu liniște și pace. Cu mai mult timp liber.

Mirelo, te lepezi de Satana? Mă lepăd de Satana. Te lepezi de Satana?…

Distanțarea socială și fizică pe care o practicăm împinși de la spate, fără ca noi să simțim concret asta, de către rețelele de social media nu e deloc blamată. E conștientă, e asumată, e aproape cerută. Alienarea asta nu ne sperie câtuși de puțin. Suntem sclavii ei și ne ducem viața modernă de oameni liberi pas la pas cu ea.


Panseuri d-astea filosofico-deduzină mi-au mai străbătut mie căpșoru’ de câteva ori, dar le-am trimis pe pustiu. Io sunt „regina la social media” cum zice prietenul meu Alin, râzând cu muci de eforturile mele de-a fi cool pe pereții altora.


Nu știu de ce, nu știu cum, dar mi s-a insinuat ideea în cap că îmi este furat timpul, secundă cu secundă, preferințele, aspirațiile și self-esteem-ul. Hoțul ăsta e de neînvins dacă nu-l înlături. Am mai încercat să scot aplicațiile de pe telefon, astfel încât să folosesc rețelele doar de pe computer. N-a mers. Le-am instalat din nou, cu frenezie și tremur al mâinilor, foarte curând. La câteva ore după dezinstalare. Ca într-un sevraj. M-a speriat la momentul ăla reacția mea, dar se pare că nu suficient. Asta se întâmpla acum 1 an. De-atunci scrollez, lăicuiesc, mă expun, cer confirmări, like-uri, adoruri (mânca-le-ar mama de inimioare, că le-așteptăm cu toții ca pe Sfintele Moaște)… Zilnic, oră de oră aproape.


Aș putea să îmi propun să n-o mai fac și gata. Hehe. Nu merge. Mă trage ața. Mă îmbie. Mă gâdilă. Trebuie făcută cu forța.


Gândul ăsta a început să mă obsedeze de câteva săptămâni. Apare zilnic și, deși e prezent, eu tot mă las dusă în chemarea scroll-ului „a prost” . Că e, în 98% din cazuri, degeaba. Nu primesc nicio informație, nu dau nimic, nu se întâmplă nimic. Pierd informații. Și înțeleg, de la oamenii ăia deștepți în cap care au participat la documentarul Social Dilemma de pe Netflix, că cineva face bani din refreshu’ meu a prost. Mulți rău. Măcar din mândrie și pizmă și tot tre’ să renunț o perioadă.


Nu știu cum va fi. Nu știu cât de conectată voi mai fi cu lumea, cu ce se întâmplă (prietenii mei știu prea bine că-s o babă bârfitoare de primă clasă), cu ce se mai aude, cu ce se mai votează. Ce știu, însă, sigur este că voi fi muuult mai conectată cu Matei, cu mine, cu casa mea, cu gândurile mele. Merită să-ncerc, zic.


De pe 27 septembrie, duminică, rup lanțu’ pentru cel puțin o lună. E un experiment. Sper să-mi placă atât de tare, încât să devin o antisocială media, dacă pot să spun așa.
Sunt implicații, desigur. Nu mai fac talciokuri, că n-am cum să le promovez (doar pe Facebook se promovează astfel de evenimente), nu mai pot share-ui articolele de aici (asta e, or să le citească cei care le primesc pe mail. Și-așa de 1 lună sunt în până gravă de inspirație), n-o să mai știu ce fac vreo 500 și ceva de prieteni. Sper să pot trăi cu toate astea. Am o vagă impresie că s-ar putea să trăiesc chiar bine. 🙈

Vreau apropiere socială. Fizică și consistentă. Îmi vreau prietenii fizic aproape (ce paradox în vremurile astea) și gândurile așezate. Vreau timpul furat înapoi și momente cu Matei neîntrerupte aiurea de notificări. Vreau să fiu „regina moartă și-ngropată a social media„!

Facebook, această bancă cool de la poartă


De ceva timp am o tresărire, așa, când dau să apăs butonu’ de Facebook de pe telefon, să mai văd și io o pisicuță, o postare de-a lui Vlad Eftenie cu peisaje minunate de prin țară. Pentru că uit, pentru câteva momente, că e război. Pe Facebook. Și dau cu nasu’ direct în el. Caut disperată pisicuțele, nu mai sunt decât câteva. Caut peisaje, sunt pierdute, pe undeva, pe fundul internetului.


Și dau de răzmeriță. De furci, topoare și gaze lacrimogene aruncate-n luptă de soldați neînfricați în scuturile lor cumpărate de la Tex (ce pijamale confortabile, cele mai bune. I love Tex!).

Îmi și imaginez dialoguri. Fănica o sună pe Floarea:


„Ai văzut? Ești pregătită?”
„De-abia m-am trezit, ce-i?”
„Făi, Floareo, țara arde și tu dormi? A scris Cutare de Gigi Pistolaru că a zis că poartă mască și că să facem și noi la fel. Idiotu’ cretin! Auzi…”
„Stai, Fănico, c-aseară rămăsesem la Adi Vultur să-l căsăpim! Nu mai…?!”
„Lasă asta… E nou, apărut acu’!”
„A, păi bine, stai așa, că mă înarmez cu coada de matură, aci, lângă mine, și deschid calculatoru’! Păi se poate așa ceva… Gunoaiele…!”


Mame, tați, cu copiii urlând lângă ei că vor atenție n-au timp.


„Mami, tati, vă jucați cu mine?”
„Măi, copile? Dar tu chiar nu înțelegi că noi avem un război de dus? Pentru viitorul tău! Pentru tine! Uite, e un nene aici, un… nene, să-i zicem, care zice că să nu purtăm mască! Noi tre’ să ieșim la luptă. Pentru tine, puiule!”
„Unde, mami? Plecați la război? Io cu cine rămân?”
„Aaa, nu, nu, dragu’ meu, nu plecăm nicăieri. Stăm cu tine în casă. Deschidem calculatorul, și-n câteva ore am terminat. Îl eliminăm pe inamic.”
„Mami și tati sunt eroi! Yuhuuu!”


Și luptă și dă-i și luptă și dă-i. Azi e Floricica Dansatoarea, mâine e Vulpița, peste 3 zile e Esca și tot așa. Oamenii au treabă. Oamenii sunt mânați de dreptate și adevăr. Al lor. Absolut. Nu pot sta cu mâinile-n sân.

Mocnește o furie care trebuie dezlănțuită. Sunt probleme nerezolvate. Numai ca proiecția lor nu ajută. Mai ales când subiectele pe care le proiectezi ca să le rezolvi, sunt doar niște degete care tastează dintr-un fotoliu din Drumul Taberei.


Băi, nu știu, dar eu vreau pisici și selfie-uri cu fete frumoase și băieți frumoși, și povești drăguțe și experiențe plăcute împărtășite.


Poate am noroc la anu’…

Sursă foto: Pinterest

Gălăgie în cap pe Social Media

Oricât de mult mi-ar plăcea mie să vă spun acum textul ăla folosit de persoanele publice cu conturi personale pe rețelele social-media cu „Salut! Am ajuns la 5000 de prieteni și, din păcate, nu mai pot onora cereri de prietenie pe contul personal. Vă invit pe pagina mea de artist să dați un like și să mă urmăriți în continuare”, n-am cum.

  1. Nu sunt persoană publică. Asta e, m-a făcut mama fără noroc. De apărut la televizor cât să-mi satisfac setea de atenție, am apărut, da’ nu-s vreo-nchipuită.
  2. Am de-abia câteva sute de prieteni pe contul personal. Până la 5000…eheeei, mamaie…Deși aș fi putut crește simțitor numărul, dacă stau bine să mă gândesc. După apariția singulară de maxim succes pe micile dvs. ecrane m-au invitat la dansul faceboocist câțiva neicușori (da’ neicușori, nenică) pe care i-am refuzat politicos, că mă ținea genunchiu’.
  3. Nu sunt așa sigură că vrea cineva neapărat să mă urmărească izmenindu-mă pă stilu’ literar smuls.

Ce pot să vă zic, însă, e că mi-am făcut conturi de galagieincap pe insta și facebook (în curând, iau cu asalt și pinterestu și mircu’ …a stați că ăla era când eram io fată mare… și câte și mai câte. Pe toate. Să vină toate la mine!). Le-am făcut pentru că știu că sunteți drăguți, de comitet cum ar veni și dacă, la o adică, v-ar veni să mă mai băgați undeva cu elucubrațiile mele săptămânale, să nu vă fie jenă să nu mă omeniți cu-n like pe contul personal. Promit că pe ăla cu nume de blog (sau de femeie dusă cu capu’ pe miriște), deci impersonal, să n-o iau, practic, personal. Dacă nu mă lăicuiți și nu mă folowați. Dar poate o faceți, totuși. :))

Eu va las aici linkurile către cele două conturi și mă duc în treaba mea offline. Voi dați click pe butoanilii-alea ca să-mi faceți o bucurie în sfântă zi de joi și eu o să vă mulțumesc de nu vă vedeți.

Facebook: https://www.facebook.com/galagieincap/

Instagram: https://www.instagram.com/galagieincap/

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: