Sunt fucked-up, deci pot să ud și canapeaua

Nu sunt o feministă. Nu sunt pentru că am considerat întotdeauna că fără ei, fără bărbați, trăim mult mai greu, spre imposibil. Nu-mi săriți în cap. Poate că mă simt eu mai neajutorată. De multe ori am dat dreptate bărbaților în detrimentul femeilor și mi-am petrecut timp mai prețios în compania lor, prieteni buni fiindu-mi, decât ascultând false probleme și lamentările unor femei care nu știu pe ce lume se află, dar dau în ei, în bărbați, nenorociții, ca surdu-n clopot.

Citește în continuare „Sunt fucked-up, deci pot să ud și canapeaua”

Două femei – fără să știe, fără să vrea…

Demult, în Bucureștiul comunist trăiau două femei. O soacră și o noră care urmau rețeta bine-cunoscută în cazul unei astfel de relații. Nu exista comunicare, nu exista toleranță, doar reproșuri și frustrări de o parte și de cealaltă. Soacra crescuse doi băieți pe care îi dăduse lumii și nu accepta nicio femeie ca fiind cea mai importantă în viața lor de adulți în afară de ea. Era mamă. Și nu avea puterea să conștientizeze că acum inima lor se împărțea.

Citește în continuare „Două femei – fără să știe, fără să vrea…”

2021 vine cu reconversie profesională?!

Anul ăsta presimt c-o să scoată Xena din mine. O să fiu pe putere fizică și îndemânare. Am văzut că nu faci mare lucru cu ideile creative, cu panseurile. M-am lămurit. Nu știu, încă, cum o să se concretizeze treaba asta, la ce domeniu o să rămân, dar bag seama că e loc destul pentru femei în câmpurile astea de manifestare profesională cu cârca.

Citește în continuare „2021 vine cu reconversie profesională?!”

The Locationist – filmul arderilor mele

Știți ce se spune despre oamenii norocoși. C-au mâncat ceva rahat când erau mici. Eu cred că m-am tăvălit în el. Pentru că am avut mare noroc până acum. Bine, fie vorba între noi, mi-ar fi plăcut și vreo 2 milioane câștigate la loto (fără să joc vreodată 😂), dar eu nu despre noroc de-ăla vorbesc. Eu mă gândesc la oameni. La cei pe care mi i-a adus Dumnezeu în cale sub formă de întâlniri magice.


Prima întâlnire magică a fost cu Dana Dorian. Cea care a văzut în mine potențial pe partea de actorie și care mi-a predat, printre muuulte alte lucruri minunate, primele principii de bază ale imbrăcării unui personaj. Bine, mai văzuse și mama veleitățile mele de actriță încă de mică (mânca-o-ar mama de actrița lu’mama) dar și eu îl văd pe Matei adevăratul Spiderman care o să și calce pe Lună, eventual cu o navă inventată și construită de el. 😂


A doua întâlnire magică a fost cu Cristi Puiu care m-a luat, acum mai multi ani, dintr-un apartament din Berceni și mi-a incredintat un rol micuț în Sieranevada. Cele 10 zile de filmare au fost magie pură. Cea mai bună școală. Și boost de încredere. Ceea ce a fost aur pentru mine.


Întâlnirea magică despre care vreau să vorbesc mai pe larg s-a întâmplat fix acum 1 an, pe un frig care-ți anihila orice neuron în încercarea lui de-a crea sinapse. Am intrat în biroul Georgiei Mihalcea, cea în fața căreia urma să dau o probă pentru un rol în filmul „The Locationist” și am plecat după vreo 2-3 ore. Am plecat cu gândul că, chiar dacă rămân doar cu discuția asta, tot sunt în câștig. Georgia e un munte de creativitate și am senzația, de fiecare dată când vorbesc cu ea, că are în cap niște lumi, diferite una de cealaltă, pline de personaje care trăiesc prin ce verbalizează/scrie ea.


Audiția a fost pentru rolul principal. Deși simțeam că eu și personajul nu suntem chiar ce trebuie împreună, m-am dus. Și-acasă ce făceam?! Și bine-am făcut, c-am plecat cu rolul dementei. Rol care, recunoaște orice om căruia i-am traversat viața, e mult mai potrivit pentru mine.
Filmul The Locationist (Locationista, în română) va apărea curând, în preajma Sărbătorilor. E un mediu metraj produs, după scenariul Georgiei Mihalcea, de 4 femei. Pentru că este despre femei. Și cine ne înțelege cel mai bine, dacă nu noi… 😂


În ceea ce mă privește, a fost o ardere continuă. Filmarea a durat 3 zile, dar pregătirea a însemnat 1 lună și jumătate de studiu. Neștiind cu ce se mănâncă actoria de film decât din cele câteva noțiuni pe care le primisem înainte de la Dana și Cristi Puiu, mi-am spus că fără studiu pe brânci și scormonirea instinctului până la os, n-o să am cum să fac treaba asta.


Am sacrificat săptămâni cu Matei (care s-au simțit, după, în relația noastră încordată). Am studiat furia feminină citind, ascultând podcast-uri și video-uri cu studii de caz, am parcurs cursuri de actorie (ce puteam sa accesez în pandemie) și am încercat să mă dezbrac de mine ca să o pot îmbrăca pe „angry woman”.
Pe tot timpul pregătirii am fost luată de mână și ghidată de Georgia (producător, regizor și scenarist) și Ela Gavrila (co-regizor și producător). Ajutorul primit de la ele m-a elucidat, m-a încărcat și mi-a trasat drumul către personaj. Pentru mine, om cu experiență aproape 0, ăsta a fost primul mare câștig. Bariera exprimării într-o limbă care nu e a ta (filmul este în engleză) cred că mi-a dat cel mai mult de furcă. Dar am primit ajutor și aici.

Zilele de filmare au fost ca o transă. Aș fi dormit pe platou, nu știu dacă am mâncat cât să mă hrănesc pentru o zi din cele 3. Am plutit. Și, în același timp, mă simțeam foarte prezentă. M-am surprins pe mine în vreo 2 situații. Am vrut să iau toate senzațiile care mă încercau si să mă hrănesc cu ele mult timp după.

Un alt câștig mare a fost că am întâlnit oameni care mi-au rămas în inimă. Andreea Dardea și Nico Toader, cele care s-au ocupat de machiajul și părul nostru, al actrițelor, mi-au fost îngeri păzitori. Au avut grijă de mine ca de o soră mai mică gata să dea piept cu lumea. A fost un sprijin pentru care le voi fi recunoscătoare mult timp. Cu Irina Szasz, producătoarea making-off-ului, autoarea cărții „CuMinte la Dalai Lama” am petrecut momente pline de conținut. M-am îmbogățit în urma discuțiilor cu ea. Am râs, am plâns, am filosofat și ne-am bucurat. Ela Gavrila, ancora de care țineam cu dinții la fiecare repetiție și căreia îi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare îndrumare, cu care aș fi stat zile în șir numai în exerciții de actorie, este o poezie pe picioare. O poezie contemporană. 🙂 Marcelei Motoc, colega mea de joc, îi mulțumesc pentru că m-a ajutat să-mi descopăr puterea interioară și determinarea de a duce până la capăt, cu bucurie, rolul. Albert Radu, cel care a semnat imaginea filmului, a fost, cumva, creierul lucid care, cu delicatete si umor, ne punea pe fagasul evenimentelor atunci cand mintile de femei o luau pe aratura. Aaa, si ne-a adus pepene. Un pepene intr-o zi de vara e apa rece de izvor. Lui Cristi Rogojinaru, cel care s-a ocupat de sunet, i-am afectat auzul, cu siguranta. O femeie furioasa poate fi un vulcan sonor…


Sunt atâtea de spus, dar sunt și multe altele pe care nu le pot scoate din inimă ca să le pun în cuvinte. Sunt recunoscătoare! Și-abia aștept să-l văd. E ca un copil așteptat cu nerăbdare și bucurie.
Vă țin la curent. 😎

Cuibul de viespi

Acum 26 de ani destinul a făcut ca niște viitoare femei să se adune într-o clasă de liceu. Nici una nu bănuia că viața le va găsi peste toți anii ăștia tot împreună, legate puternic de-o prietenie nezdruncinată de nimic. Fiecare cu personalitatea ei, cu visurile (care le avea… că eu nu știu să fi avut vreunul atunci), cu bagajul cărat în spate din copilăria fiecăreia.

Cele trei grații au dat mâna și și-au jurat tacit prietenie pe viață. Un băiețel deghizat în fetiță, o fată sensibilă, speriată de bombe, cu visuri de a-și trăi viața într-o mănăstire, dar pe care o încercau și nevoi de a călători cât mai mult și știa prea bine că în Grecia nu sunt mănăstiri celebre decât de bărbați. Ori ea, de pe atunci, voia doar ce e top, țintea sus. Și o bezmetică care umbla în trening flaușat, copie proastă a unui outfit Sergio Tachini, care nici măcar nu aducea vag a Sergio Tachini. Cea din urmă mai alerga și în pauze după câte un golan de la o clasă superioară și cădea în admirație tâmpă, pân’ o liniștea ăla, că-i cerea 5 lei să o lase să facă o poză cu el. Adolescența și tinerețea timpurie le-au fost presărate răzleț (foarte răzleț) cu evenimente notabile sau tremur specific vârstei. Per total, a fost destul de anost și plictisitor.

Ei, dar a venit 30-ul. Și să te ții, nenică. Băiețelul deghizat în fetiță este una dintre cele mai feminine și elegante reprezentante ale sexului frumos, călugărița e femeie de carieră, deșteaptă, puternică și feminină și ea, cu multe călătorii la activ (multe în Grecia, la taverne, nici vorbă de mănăstiri) iar eu, fata în aproape imitația proastă de trening italienesc în trend, maestră neîncoronată a prăjiturilor de casă.

Au crescut frumos, ce să mai… Între 30 și 40 de ani au început să trăiască. Și să te ferească Dumnezeu și Maica Domnului să vrei să legi o prietenie frumoasă, bărbat fiind, cu una dintre ele…Proastă alegere, gândit greșit. Că ai intrat în malaxorul analizei de risc și a potențialului, așa cum au învățat ele la școlile de business în care n-au pus piciorul niciodată.

După fiecare întâlnire cu un proaspăt pretendent se trimite un raport detaliat, pe categorii și se analizează minuțios. Urmează ședințe îndelungate, cu diagrame și scheme. Se face SWOT pe fiecare palier al vieții care ar putea fi atins: cine sunt părinții lui, e mameluc sau smardoi, e intelectual obosit și plictisitor sau jovial cu mai puține clase, promite flic-flacuri în pat sau nopți îndelungate la Netflix cu masat de picioare și căscat neîntrerupt de un plictis frate cu moartea pentru ea. Tot felu’ de nebunii din astea despre care vorbesc fetele când se întâlnesc.

Tristețea le-mpresoară dacă singura rămasă fără pirostrii nu se mai avântă în aventuri demne de o compilație între Sex in The City și Las Fierbinți și stă liniștită în programul ei de femeie de 40 de ani. Li se scurge energia și se mulțumesc cu comentariile de după Ferma. Așa da, așa nu. Bine că au chemat-o ăștia pe Anna Lesko, să aibă și ele un subiect cât de cât valabil de tocat.

Când apare un el, însă, se însuflețesc cu o rapiditate ieșită din comun. Ridurile le dispar, tenul se-ntinde brusc, problemele cotidiene se evaporă și toată atenția e direcționată către subiect. Își pregătesc, cu mâinile tremurânde, agendele în care urmează să noteze toate detaliile necesare unei aprofundări serioase a situației, fac loc în casă pentru întâlniri și flip-charturi și numără orele până la ședință. Protagonista știe clar că trebuie să rețină fiecare detaliu, chiar și cel mai neînsemnat din cadrul întâlnirii (nu se știe niciodată ce îți poate scăpa ție ca detaliu și să fie foarte important pentru viitor), se pregătește și ea cu conștiinciozitate, ca pentru cel mai important interviu al vieții ei.

Inspirat din fapte reale… 😉

Secretele femeilor 🙈. Shh

Vorbeam odată cu una dintre prietenele mele despre femeile astea icon. Conversația avea tușe de jinduială și de-o parte și de alta. Eram într-o admirație vecină bună cu invidia vizavi de femeile scoase ca din cutie în permanență, pe care curge feminitatea cum ne curge nouă rimelu’ ala bun de la Avon. Ne tânguiam distruse de certitudinea că ar trebui să ne mai naștem încă o dată și s-o luăm de la capăt ca să visăm, măcar, la a ajunge și noi măcar la 10% din pachetul pe care îl prezintă ele zilnic pe piață.


Și ne-a lovit! Bam! „Frate, stai puțin, că și astea stau pe budă, că doar n-or scoate perle și licori magice după ce crapă-n ele salate asortate”. Că noi le vedem în plină campanie de marketing și promovare personală. Nu știm noi cum se prezintă ele în procesul de dezvoltare al proiectului. Tot femei sunt și ele și dacă nu s-au născut, cumva, din împreunarea vreunui Zeu cu o nimfă criogenați și apăruți în cartierul Pajura în prezent, tot de-ale noastre sunt.
Hai, că ne-am mai liniștit. Pfiuu…


Iată, dragi, domni, câteva dintre secretele femeilor de pretutindeni, aș îndrăzni să zic. Că, până la urmă, suntem cam toate o apă și-un pământ.


1. Femeia abia așteaptă să ajungă acasă de la serviciu și să arunce din maxim 3 mișcări sutienul cât colo, eliberată ca ocnașii în ziua ieșirii pe poarta penitenciarului. Unele dintre ele fac treaba asta în trafic. Nu, nu, nu opresc. Nu e nevoie să tragi pe dreapta pentru un astfel de moment karmic. Îți dă prima oară cu virgulă încheietoarea și te-ntrebi de câte ori trebuie să execute bărbații mișcarea asta ca s-ajungă s-o facă ca și cum e probă olimpică la care ei ies pe locul 1, mai mereu. Dar te dumirești și nu-ți trebuie două stopuri la semafor să tragi aer proaspăt de climă din mașină după eliberare.


2. Sosirea iernii, dragii noștri, e Moș Crăciun venit c-o lună mai devreme. E bucuria de copil. E revenirea la viață. Nu mai trebuie, neapărat, să ne epilăm. Nu mai introducem cu obligație în programul săptămânal intervalul de 2 ore pentru a ne descotorosi de podoaba care ne-mbracă trupurile de dive. Unele o fac, desigur, mai ales alea care nu știu când dă unu’ match pe tinder și ele trebuie să fie pregătite. Alea măritate de maxim 1 an o mai țin pe to do list și, desigur, toate femeile care se respectă pe sine și sunt în armonie cu feminitatea și inneru’ lor propriu și personal. (haha) De obicei, astea măritate de mult, mai sar peste intervalul ăla săptămânal, mai ales că sunt convocate la întruniri conjugale din 2 în 2.


3. În continuarea punctului 2, saloanele de înfrumusețare înregistrează, în anotimpul rece, un declin al încasărilor la categoria pedi. O facem acasă, din foarfecă, nu ne mai complicăm. Și-așa, le mai aerisim la primăvară, că le ținem bine înfofolite în șosetele flaușate de care nu ne lepădăm nici noaptea-n pat.


4. Dacă vă imaginați, dragi pretendenți la viața comună cu o creștină că vă va întâmpina în haine de casă din cel mai fin satin, vă luați țeapă. Majoritatea. Hainele de casă ale femeii sunt, de obicei, lălâi, scămoșate, cam ca niște cârpe nerupte, încă, pentru șters praful, din foste ținute de ieșit afară la o plimbare-n parc. Pentru că, să știți, pe noi ne trage la spate. Curentu’. Și pantalonii trebuie să ne permită să îi tragem până sus. Sus de tot. Și bluza băgată-n ei, neapărat. Satinul alunecă, e enervant. Doar n-o să stăm noaptea să tragem de cracul pantalonului și de bluză, că se itește vânticelul la șale. Între bumbac și satin, bumbacul e rege.


5. Ne e lene să ne spălăm pe cap. Lene. Dacă n-ar trebui să ieșim din casă, ne-ar prinde săptămâna fără să punem picătură de apă pe păr. La Netflix, în fața cuptorului și pe balcon la întins de rufe nu ne trebuie păr mirosind a levănțică și stat câte 40 de minute să-l usucăm să-i dăm, naibii, o formă. Că afurisiții aia de stiliști nu ne-au tuns cum le-am cerut. Să ne spălăm, să dăm de 2 ori cu foehnul și să arătăm ca Jennifer Aniston. Levănțica e overrated. Mirosul de ceapă călită și ostropel sunt tradiții pe care le păstrăm cu sfințenie.


Doamne ferește de un nou lockdown, că îngropăm și mama pasiunii și-a eleganței.

Ia uite-l cum vine…

Se apropie. Nu mai e nimic de făcut. 🙂 40 e o cifră rotundă. Mai rotundă decât mi-o doresc eu. O percep ca pe o jumătate, în optimismul meu. Ca pe o mediană a vieții. Un nou început. Mai consistent. Mai real. Mai sincer. Dar e o cifră care anunță o oarecare teamă. Legată de mai multe aspecte.

Copilul meu crește odată cu mine. Și ușor-ușor se îndepărtează. Devine independent. Deja îmi refuză, uneori, îmbrățișările, pupicii și mângâierile. Are alte lucruri mai importante de făcut, acum că le poate face singur. Astea se vor accentua cu trecerea timpului, sunt convinsă. Dac-o să fiu în stare, dacă o să găsesc pârghiile, probabil că la nivel de comunicare și interacțiune vom fi bine. Dar partea fizică, din care eu îmi extrag energie și care e o sursă de fericire pentru mine, se va mai estompa. Și, în plus, mai e o treabă. Când el va avea 15 ani, eu voi avea 50. Omg. Trebuie să fac ceva să nu se simtă ca și cum ar merge cu mamaie la ședințele de la școală. 😂 Iată un motiv bun pentru a lucra la tonus, corp și semnele îmbătrânirii de pe față. 🙈

Nu credeam vreodată despre mine (mai ales când eram cu pielea-ntinsă și catifelată precum fundul de bebeluș) c-o să trăiesc adevărate drame când o să mă uit în oglindă. Le ocăram și le judecam pe cele care-o făceau. Săracele. Și săraca de mine. 😂 Acum simt pe pielea mea cum e să jinduiești după o față întinsă, fără urme de oboseală și de trecerea timpului. Și cum e să trăiești cu speranța că toate cremele alea și serurile pe care cheltuiești sute de lei vor avea vreun efect super vizibil. Câtă naivitate. Dar e bună. Nu te lasă să te deprimi chiar de tot.

În ultima vreme am simțit niște schimbări la mine care m-au luat prin surprindere. Le-am conștientizat treptat. Nu știu câtă legătură au cu contextul ăsta actual în care încercăm să ne adaptăm cu toții la o viață mai mult petrecută în perimetrul nostru și mai puțin în al altora sau însoțiți de alții, dar eu simt nevoia să stau acasă mai mult. În casa mea. Să gătesc, să miroasă a prăjituri, să modific ce nu-mi place prin ea. Și a mai apărut și nevoia de a avea o casă pe pământ. Nu e așa o idee năstrușnică, ați putea zice voi. Dar pentru mine e neobișnuit, pentru că respingeam cu tărie orice idee legată de viață în afara orașului, de viață fără tumult urban. Nici nu-mi trecea prin cap că există o astfel de alternativă. Acum mi-o doresc. Tare. Știu și unde. Și o și vizualizez. Casa. Și pe noi în ea. E clar vârsta. 🙂 Pentru că acum 5 ani, când eram însărcinată chiar, eu bălălăiam pe străzi. Umblam de nebună, mă vedeam cu toți oamenii, circulam. Acum mă obosește asta. Nu mai vreau.

Așadar, 40, să fii blând! Să nu lași șalele să sufere, încă. Să mă ții vie și cu cât mai puține riduri nou apărute. Să nu mă lași să devin stresantă cu tabieturi și idei fixe de babă nebună. Să ai grijă de spiritul meu și să-l ții viu. Să mă ții cu autocritica sus și fără frustrări. Să mă lași să accept oamenii așa cum sunt, așa cum am făcut-o și până acum. Să mă ții sănătoasă și creativă. Să nu-mi alungi oportunitățile de a face ce-mi place. Să fii blândă, vârstă. Că eu te-accept așa cum ești.

De parcă aș avea de ales… 🙂

Unleash The Beast – Furia Femeii

Sensibilitatea și gingășia femeii sunt atuuri nu numai în fața sexului opus. O femeie sensibilă deschide uși ale comunicării blocate. Ea se insinuează ușor, neintenționat, în medii greu de pătruns. Menirea de a aduce pe lume viața, de a crește și educa alte ființe umane îi oferă atuul pe care niciun bărbat nu-l va putea avea vreodată. Calmul unei voci feminine are impact. Își pune amprentă și aduce liniște. Mamă sau nu, o femeie are măcar un sâmbure, cât de mic, de instinct matern, protector, pe care, în relații de orice fel, îl dezvăluie la nevoie. Și asta dă liniște.

Această pace interioară e, de multe ori, o mantie înfrumusețată, o mască necesară a clocotelilor care se întâmplă de ani și ani înăuntrul femeii. De multe ori, zâmbetul cald ascunde frustrări și furii greu de imaginat, dar înmagazinate cu prudență. Pentru că așa știm, de când e lumea, că trebuie să facem. Femeia furioasă e nebună, femeia cu angoase e speriată de bombe, femeia care își urlă neputințele e o isterică numai bună de evitat. Robotului-femeie i s-a trasat traiectoria clară. De la care nu trebuie să se abată. În drumul ăsta desenat de istorie pentru ea, femeia e iubire necondiționată, e masă caldă, e somn odihnitor, e casă curată și primitoare, e bună-dispoziție. Indiferent de modificările lumii ei interioare.

Capacitatea unei femei de a sparge, dintr-o furie de nestăvilit, toată vesela din propria ei casă, după care, cu zâmbet cald și sincer își întâmpină copilul în pragul casei, este egală cu a ursoaicei rănite care se ridică să își hrănească puii. Când urna se umple pe interior de frustrări, vise neîmplinite, urlete mute de neputință, umilință și lipsă de libertate a manifestărilor, buba începe să supureze, scoțând la iveală toate cele de mai sus valabile în generații întregi de dinainte și după ea.

Momentul în care se dezlănțuie tot infernul interior e critic pentru cei din jur și eliberator pentru ea. E catalogată, e scoasă din tiparele acceptate și se ia distanță. Atunci ea are nevoie de ceilalți. E un paradox.

Sunt femei care o viață întreagă au fost calme, împăciuitoare, calde și zâmbitoare. Și care fierbeau fără ca cei din jur să bănuiască, măcar. La un moment dat, furia neexprimată a pus stăpânire pe minte și corp, sub forma unei boli psihice ireversibile. Furia neeliberată e cancerul minții. Să te ferească Dumnezeu să fii în calea unei femei căreia i se zbate o venă și e în pragul unei crize. Sunt puține momente mai încărcate ca unul de-ăsta.

Furia femeii e surprinzătoare când se manifestă. Are intensitatea și forța unui uragan, mătură tot în cale și exprimă neîmpliniri vechi de ani buni. În fața provocărilor vieții, după o astfel de manifestare, majoritatea suntem capabile să ne repliem pentru a ne relua drumul. Facem doar câte o oprire pentru a mai da jos din greutățile cărate de prea mult timp.

În ultima perioadă, datorită contextului profesional în care mă aflu, am gândit și m-am documentat mai mult despre înfierarea noastră. Și-am ajuns la mine și la ce am fost înainte de terapie. Nu mi-e dor deloc de zilele întregi în care, de furie, mi-aș fi smuls carnea de pe mine. Nu duc lipsa momentelor în care mă simțeam în pragul unui AVC de la simple discuții care trezeau în mine răni mult mai vechi și mai adânci. Nu mi-e dor de neputința mea de a gestiona crizele interioare de urlet.

Dați-ne voie să fim furioase mai des, ca să ne depresurizăm și s-ar putea să aveți o surpriză plăcută. 🙂

Unleash The little beasts în you, ladies! 🤗

Femeia la 40 de ani (o femeie)

O caracteristică mai pregnantă a unei femei aflată în pragul celei de-a 40 de primăveri prinse în buchetul vieții, așa cum scrie pe felicitările cu sclipici și 2 flori pictate-n vază, este disperarea. Soră cu nebunia. Subit, în vocabularul nostru apar, foarte des, cuvinte ca fleșcăit, atârnat, lăsat, sleampăt, buhăit și câte și mai câte epitete d-astea de-ți înalță spiritul, că altceva… Numa’ bisturiu’ o mai poate face.

Ei, da, sigur, există și doamne care se regăsesc atât fizic, cât și psihic la vârsta asta și care „embrace” tot ce le-nconjoară și care își acceptă corpul cu toate imperfecțiunile lui. Sunt. Și ne-o spun și nouă. D-aia vreau și io să iau ce iau ele…că nu merge așa, treaz, practic, conștient că te duci la vale, să imbreis. O merge după ce-ai făcut El Camino, după sute de sesiuni de mătănii, după ani de terapie axată pe imbreisu‘ ăsta, că știi că vine, e la ușă vârsta, așa că te-apuci de acceptare pe la vreo 35, când încă mai mergea și fără costum cu totul pe plajă și cu sutien fără cel mai strong push-up.

Eu nu m-am apucat de terapie din timp, și când am făcut-o, am avut altele de rezolvat, ca să n-o iau frumos, elegant, pe miriște. Mătănii n-am făcut, El Camino e cu efort fizic, cu de-astea… Nuuu. Deci, n-am făcut nimic ca să… Imbreis. Bun. Păi și-acu’ cine-și toarnă jumătate de sticlă de ser de întinerire pe ochi, ca să-ngrașe purcica pe ultima sută de metri?! Cine plânge în oglindă și se tânguiește, aoleooo, aoleooo?! Cine conștientizează și se jelește că nu mai merge fără abdomene, genuflexiuni și măcar 2-3 ridicări de gantere mici, hai, mici, de 1 kg?! Cine umple telefonul de aplicații de rețete KETO și-și pune brățări fit, să-i măsoare mese, efort fizic, să-i dea targete, să-i facă viața, ce să mai?! Că și-ar pune 3 pe-o mână și 3 pe alta!

O fac. Nu pot să mă imbreis, deocamdată. Și am o vagă senzație că atunci când momentul ăsta va veni, o să fie după o luptă d-aia… Cu morile de vânt, practic, că nu te pui cu gravitația. Și o să fie cu bag picioarele care mai face ceva, că mi-e o foame de-aș mânca și urechi de centaur și am obosit și…whatever, vreau să zac și să mă imbreis mâncând treijdemii de eclere! Sper, doar, ca momentul ăsta să vină când deja m-apuc de goblen, când e vârsta de-mpletit cu ochelarii de aproape pe nas și cu televizoru’ dat tare pe știri. Până atunci vreau să fiu Xena!

Acesta este un pamflet, pentru că, de fapt, eu sunt împăcată cu mine, mă accept până în străfundul cel mai profund al celulelor corpului, sunt una cu my inner self, de fapt, râd ca proasta la mine în oglindă, de frumoasă ce sunt și tânără, în floarea vârstei, ptiu, să nu mă deochi!

Sursă foto: Pinterest

1 MAI iubit ca altul…

Nu este un articol despre ziua de 1 mai, care oricum a trecut si nu prea a contat, pentru că, în capul meu, întâietate are 15 mai. Când ai un 15 mai în perspectivă, la ce-ți mai trebuie 1?!


E despre capacitatea noastră, a unei categorii de femei de pe lumea asta, care au o ușurință în a-și reseta punctual și contextual nevoia de afecțiune primită de la bărbați, de a-și pune inima pe tavă și a gusta din plin poveștile de iubire (reale sau închipuite). V-am povestit aici despre jonglarea involuntară cu „iubiri ale vieții mele” din tinerețea mea timpurie. O făceam discret, în adâncul sufletului meu, pentru că nici vântu’ nici pământu’ nu știau că eu, la momentul X, îl și vedeam p-ăla care mă fericea preț de maxim 2 luni cu pirostriile pe cap, la dreapta mea. De rușine eram discretă. O rușine de-mi venea să intru în pământ. Că întelegeam, cumva, în disperarea mea, că frizez penibilul rău de tot.


Izolarea mi-a dat să aflu că mai sunt câteva reprezentante ale sexului frumos care fac acum ce făceam și eu. Nu-i greu să le identifici, pentru că se-arată ele în toată splendoarea tânjirii după sufletul pereche care apare și dispare periodic, luând de fiecare dată altă formă de mascul.
Am vreo 3-4 prietene virtuale pe care le-aș mângâia empatic pe cap. În decurs de 1 an am citit declarații înflăcărate de iubire eternă pentru cel puțin 2 bărbați din partea aceleiași femei. Cu promisiuni și mulțumiri către divinitate că i-au călăuzit pașii subiectului către cărarea vieții ei. Cu fraze construite, ai zice, special pentru el, actualul, dar, derulând în spate, prezente și în osanalele aduse anteriorului. Cu poze pline de hastaguri care exprimă binecuvântarea trăirii prezentului moment.


Văd astea pe rețelele de socializare și pentru că-mi place să știu ce mai învârt oamenii, dar și pentru că prietenii apropiati mă cunosc drept această Țața Floarea urbană.
Mușchiul ocular trepidează frenetic în zapparea feed-ului. Și mă încearcă nemulțumirea bătrânei detective rezidente a băncii din fața porții. Stai puțin, prietena mea. Care-i ăsta? Că nu mai seamănă cu ăla de acu’ 3 luni. Ce s-a întâmplat cu cealaltă cea mai mare iubire, #noi2 #couplegoalfufilled și alte marcaje digitale ale iubirii neprihănite care s-a pogorât ca lumina Sfântă pe biata viețișoara ta de singuratecă nemulțumită?


Între cele mai mari iubiri, între iubirile vieții ei, o astfel de femeie e amatoare… Nu, greșit! E Regina citatelor motivaționale de pe insta și facebook (love yourself, dacă cineva nu-ți împărtășește loveu’ dă-i drumu’-n lume, eliberează-l, be strong, be happy, etc.). O avea și tiktoku’ d-astea? Că nu m-a-mpins curiozitatea să caut. Să văd dacă abonatele zic și pe gură d-astea scrise de alții/altele și asumate lăuntric, ca iscate din străfundul ființei lor tulburată de Cupidon… Sau lipsa lui.


Apar poze. Multe. În atât de multe locuri, într-un timp atât de scurt, că te-ntrebi dacă mai au timp să doarmă, să muncească sau să stea pe budă. Ei doi. Mereu. Împreună.


E de apreciat capacitatea de resetare a acestor femei. O recunosc, pentru c-am avut-o. E un antrenament bun pentru momentul în care, de nicăieri, apare ĂLA, frate. Pe care, poate, nici nu-l recunoști la început. Dar pe care destinul ți-l vâră subtil în traiectoria ta prin lume, începând cu dedesubtul pielii.


Singurătatea nu face bine nimănui. Câștigați sunt cei care reușesc s-o înăbușească, chiar și temporar, permițând trecătorilor să-și facă loc.

15 mai fericiți ca alții vă doresc!

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: