„The Locationist”, filmul arderilor mele, selectat la Festivalul Indie IPIFF

Anul trecut, în vară, când toată lumea se ascundea care pe unde putea din cauza pandemiei, cateva femei s-au adunat laolaltă ca să facă un film. Independent. Georgia Mihalcea, regizor și scenarist, omul care a gândit povestea unor femei (cu zbaterile lor cu tot) și ne-a pus-o în mâini și în inimi, ca să îi dăm viață, a avut alături alte trei producătoare: Ela Gavrilă (co -regizor), Marcela Motoc și Roxana Popescu. Niște femei, fiecare cu bagajul și cărămizile ei sufleteși, s-au adunat să facă un film despre alte femei. Despre toate femeile lumii. Și despre furia lor. Aia mocnită, aia neînțeleasă, de cele mai multe ori, aia pentru care sunt acuzate, aia care atunci când iese ori rade tot, ori eliberează. Pentru mine a fost școală și terapie. M-am căutat, ca s-o pot găsi pe Lina, am învățat, am studiat, am trăit.

Citește în continuare „„The Locationist”, filmul arderilor mele, selectat la Festivalul Indie IPIFF”

Nițele good vibes trebuie la orișicine

Bai, n-am fost și io la Untold, SummerWell și la ăla care a fost înainte la mare. N-am fost niciodată, nu că anu’ ăsta. Când mă întreabă cineva dacă mă duc, mă și sperii, naibii. Cine, io?! Nici nu știu prea bine ce-s astea. Niște festivaluri știu că sunt. Cântă niște oameni, se bea, se dansează, se distrează, practic. Dar, probabil, pentru că-s venită pe gârlă, pe râul Buzău, nu mi-a trecut niciodată prin cap. E așa… Ca și cum se întâmplă toate astea pe altă planetă și io-s mică aici și fac cu mâna, dar nu știu cui.

Am auzit c-a fost omor la toate. Deci.. Exclus să mă duc. Dacă m-aș fi hotărât, n-aș fi dormit 3 săptămâni înainte de frică: că e multă lume, că mă sufoc, că ce fac eu acolo, că că … Mda, mă sperie mulțimile, din păcate. Poa’ să cânte și Dan Spătaru din mormânt live cu proiecție pe spate, eu în mulțime nu intru. Când a concertat Metallica prima și prima dată în România, m-am dus și eu cu sor-mea. Era să murim sufocate. Că nouă ne-a plăcut să stăm în față. Nici măcar nu eram rockerițe. Dacă știam 1 piesă cap-coadă, era bine… Dar na, eram proaspăt ieșite din adolescență sau chiar în miezul ei. După ce-am reușit să ieșim din vacarm, ne-am suit în tribune, unde era liber și una dintre noi a adormit. Nu mai știu care. Concertul se petrecea în continuare. Pesemne că zbaterea să ne ținem în viață și să nu fim călcate în picioare ne ostenise teribil.

Așa… Nu mă duc nu că nu mi-ar plăcea. N-aș vrea și eu să pot să port o conversație zilele astea fără să am privirea unei vaci nedumerite?! Aș vrea…Aș vrea să fiu cool, să am ce povesti în afara de ce #goodvibes vopsea lavabilă am ales pentru bucătărie, #mysummer ce cald e în 381 și #ineedvitamisea rețete de prăjituri. Numai că trebuie să-mi înving frica asta de oameni necunoscuți mulți adunați în jurul meu. Lucru imposibil în această perioada a vieții mele. Sau, mai bine, la anu’ îmi iau un bilet la Amara, combin și cu niște băi termale și, dacă e ceva, povestesc și eu de-acolo. Că n-o să mai fie nimeni care să știe ce și cum. O să fiu de nișă. O festivalieră cu totul și cu totul de aur!

#liviuvasilica #costicalataretu #tarafuldelavarbilau

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: