Maria își frânge mâinile ușor privind-o cu drag și îngrijorare pe prietena ei. Vicky, o femeie de 40 de ani, cu chipul brăzdat de urmele unei tristeți adânci, privește pe fereastra vagonului de tren încercând să revină ușor la o liniște interioară care să-i permită continuarea conversației. – Ce Dumnezeu e ăsta, Mari, care-ți dă cu fericirea pe la nas și apoi te-aruncă în cea mai neagră disperare? Ce iubire e asta pentru oameni? Care Dumnezeu? A murit în brațele mele. Am văzut cum i s-a scurs viața din el. Ce ironie mai proastă poate să fie viața asta decât să pleci de la București cu trenu’ de 12 și-un…