Smardoaica și feminitatea

N-am fost niciodată vreo divetă despuiată. Nici măcar așa, cu vreo ocazie. Să mă duc și eu, de exemplu, la un party și să mă port la minijup, mulată, nu cu toate cele, ci cu câteva, la vedere. Mi-a fost rușine și frică. O rușine de intram în pământ numai la gându’ c-aș putea să ies așa pe ușă. Așa c-am ars-o bătrânește chiar și între 16 și 25 de ani. De fapt, mai ales atunci. Când toate fetele încep să se arate în toată splendoarea lor. N-am umblat nici cu saci pe mine, dar eram, mai degrabă, o don’șoară de la casa de dans și bune maniere.

Ați zice c-a bătut mama la mine ca la fasole, de nu m-am răzvrătit io deloc pe parte de veșminte. Din contră. Atât cât a putut, a incurajat scoaterea la iveala a feminității. Am îngropat-o, însă, din fașă pe această feminitate, un mare avantaj, de altfel, al fetelor care s-au preumblat pe lângă mine.

În școala generală am fost bună la învățătură. Nu cap de afiș la serbările cu coroniță, dar pe un loc 2 împărțit întotdeauna cu unul dintre colegii mei. Am fost mulțumită, și eu și mama, pentru că oricum nu mă speteam învățând. Din punct de vedere fizic, m-am dezvoltat mult mai rapid decât majoritatea fetelor de vârsta mea.

Aveam câteva colege svelte, preocupate încă din clasa a 7-a de aspectul fizic, cu părinți mai bogați decât erau ai mei și se vedea asta din cum veneau îmbrăcate la școală. Era după revoluție și scoala noastră nu ne impusese o uniformă anume. La serbările școlare ele făceau act de prezență, doar pentru că trebuia. Nu se punea problema de vreun premiu, în cazul lor. Se-nvârteau pe la o medie de 7, așa. Uneia dintre ele, Xuleasca să-i zicem (mare sculă la ea în cartier, de mică. Prietenă cu elevi din clase mai mari, cu „golanii” școlii) i se pusese pata pe mine. Eram populară în clasă, pe genu’ prietenos-cuminte, așa. Ea era… La început de neobservat. Așa că a început un proces de agasare zilnică. Știa că legat de relația mea cu școala, cu profesorii, cu învățătura, nu prea avea cu ce să mă zdruncine și a început direct pe psiho-social:
– îi asmuțea pe băieții din clasa mea și din alte clase să facă mișto de mine când săream la groapă, la ora de sport (îmi sărea tricou’ în toate zările de „fată sănătoasă” ce eram io)
– îmi spunea că numai „vagaboantele” umblă cu tricouri peste fund, ca să le vadă băieții, așa cum făceam eu…
– pleca de la școală ținându-se de mână cu băiatul care-mi plăcea mie de la 7A.
Ea nu era chiar proastă, că, în sinea ei, chiar credea că eu pun botu’ când ea se prefăcea că-mi e prietenă. De fapt, era. Proastă.

Toată adolescența m-am ferit de privirile băieților. Și m-am ascuns. Am purtat doar tricouri lungi și largi, mi se făcea, brusc, rău la orele de sport, iar dacă vreunu’ îndrăznea să-mi facă un compliment, chiar nevinovat, legat de partea fizică, fugeam mâncând pământu’ sau îi ziceam vreo două de nu-l mai vedeam în rază câteva luni.

Ca tânără domnișoară, mi-am dezvoltat un sistem de apărare transformându-mă într-un băiețel (cu tâțe). Feminitatea n-a trecut pe la mine. Nu ne-am cunoscut. I-am pus capac, ca să nu fiu „vagaboantă”, îmi dau eu seama acu’, cu mintea mea de aproape 40 de ani. N-am pus preț pe cum arăt, pe ce-mbrac, deși am avut exemple bune în jurul meu. Refuzam. Am făcut câteva aroganțe când mi-am lăsat decolteul la vedere sau m-am îmbrăcat cu fuste scurte (toate fustele mele au fost întotdeauna de la genunchi în jos) și n-am știut să primesc complimente. Mă simțeam ca un cocostârc împăiat care nu-și dorește altceva decât să se termine odată toată maimuțăreala.

Acum am început să mai mișc. Înseamnă că mă vindec de mica „smardoaică” de 13 ani care mi-a distrus relația cu partea mea feminină. (P. S. stomacu’ meu se revoltă acum, cu gândul la perioada aia, și vena de la ceafă se umflă. Mai e de lucrat, pesemne).

Lăsând la o parte spiritu’-ăsta de bășcălie în care scriu postarea, treaba e serioasă cu bullyingul. Mi-ar plăcea să punem accent în comunicare cu proprii copii pe subiectul ăsta. Să știe ca pot afecta vieți iremediabil. Că pot lăsa răni adânci în niște suflete, chiar fără să-și dea seama.

Am un prieten foarte bun care e ditamai bărbatul. Om bun, cald, deștept, cu o frumoasă carieră, cu o viață frumoasă. Viața i l-a adus în cale pe cel care l-a batjocorit în scoala generală de câteva ori. Știți ce-a făcut acest ditamai bărbatul, prietenul meu puternic și foarte rațional?! A fugit! S-a făcut nevăzut din calea ăluia, cu inima la trap, gâtuit de frică. Probabil că asta aș face și eu dacă m-aș intersecta cu Xuleasca. Deși, m-am gândit de câteva ori cum aș reacționa și primul gând e că i-aș arde un cap în gură. Ei, aș! Cred că n-aș mai ști în ce direcție să fug.

Asta face bullyingul. Ne transformă din niște oameni în toată firea, în niște copii cu inima cât un purice, mici și neajutorați.

Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii

Când eram mică, stăteam ore-n șir în fața oglinzii și vorbeam de una singură. În principiu, baliverne. Îmi cercetam fiecare mușchi al feței ca să văd în ce direcție o ia și dacă dau bine pe sticlă. Mă visam la televizor. Pe vremea când am început această manifestare psihotico-artistică, la tv erau de admirat, în principal, crainicele. Acele femei frumos aranjate, dar în limite creștinești, care înșirau niște ore și emisiunile care urmau să se difuzeze în ziua aia. Eram fanul lor. Le-am urmărit cu o atenție chirurgicală fiecare gest, fiecare spasm, fiecare ton al vocii. Și le imitam. Uneori, îmi stabileam studioul tv în sufragerie, cu un scaun în față care reprezenta pupitrul și citeam din foi de ziar găsite prin casă diverse informații alandala. Îmi așezam, frumos, ziarele din care urma să prezint știrile oamenilor din întreaga țară, postura mi-o verificam de vreo 3 ori (cu spatele drept, picior peste picior, o palmă pe picior și alta pe ziar. Totul era panificat în cel mai mic detaliu). Mă enervam că nu aveam aceeași cursivitate ca ele, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să învăț, naibii, pe dinafară textul, că să fie bine în direct.

Am făcut asta ani la rând. Până mi-am găsit o altă preocupare intelectuală. Mi-am făcut catalog dintr-un caiet studențesc de matematică și eram cea mai a dracu’ profesoară pe care o văzuse planeta la vreo catedră. Bineînțeles, notele cele mai proaste le luau elevii cu numele celor pe care nu-i plăceam în clasa mea. Câte muștruluiri și-au luat bietele păpuși care întruchipau colega din banca 2, rândul din mijloc sau aia din ultima bancă de pe rândul de la geam… Eram un monument de intransigență.

Pe lângă cântat, mi-a mai plăcut în viața asta și să (mă) joc. De-a orice. Am făcut în fața blocului, cu câțiva copii, serial în toată regula „Dallas din Berceni”. Eu eram Pamela. Cine alta!? În fiecare zi reproduceam episodul pe care-l urmăream c-o seară înainte la televizor. Din spectrul ăsta, al evoluției autodidactice în ale actoriei, țineam, ceva mai târziu, tot în oglindă, monoloagele bietei Marimar și ale altor personaje telenovelistice de la vremea aia. Așa mi-am exersat plânsul actoricesc. Cu fiecare „rol” dramatic (căci astea-mi plăceau cel mai mult) deveneam din ce în ce mai bună la plânsul din senin pe vorbele altuia rostite de mine.

Mai jos aveți o interpretare a unui text scris de un autor anonim pentru mine. E radiografia noastră, a acestor penelope veșnic în așteptarea feți-frumoșilor călare pe mârțoagele social-media.

Noroc cu tehnologia asta. Locul oglinzii a fost preluat de camera video a telefonului, pe modul selfie.

Libertate, te mănânc!

Băi, pe mine mă crucesc statisticile astea cu absolvirea, cu evaluarea, BAC-ul de anul ăsta. Vai de măicuțele noastre…
Știu, știu, sistemu’ educațional la noi sucks, programa încărcată, profesori nepregătiți printre ăia cu har și pregătire, etc.

Da’ cum, măh, să nu știi tu să scrii nici după 12 ani de școală?! Să n-ai tu habar de nimic?! Eh, ce dreacu’, insta, snapu’ și fb-ul nu cer chestiuni d-astea complicate cum ar fi să știi să scrii și să vorbești în limba pe care o folosești de când te-ai născut.

Nu există niciun fel de respect față de educație. A ta, proprie și personală, fostule elev. Nu ne ducem cu gându’ la a milita pentru educația generației tale. Lasă, e prea mult. Nu poți să duci atât. Că te obosești teribil. Și vine mămica să facă scandal la școală ca tu, efectiv, te surmenezi de cât de multe materii sunt.

E o modă acu’ să ne răzvrătim împotriva școlii. Mă, da’ ăia olimpici, ăia care intră la facultățile alea poleite cu aur din alte țări, cum naiba, mă, ăia fac față și tu nu?! Aaa, stai mă, ca ăia s-au născut cu stea în frunte. Aia… Aia-s niște tocilari, niște inadaptați social, niște… distruși, cum ai zice tu la o țigară în curtea școlii, înainte să vină mămica să te ia cu SUV-ul de la școală ca să nu te obosești prea tare.

Cititu’ n-a omorât pe nimeni. Sunt atâția care au citit mii de cărți. Pe cuvânt de nu trăiesc bine, mersi.

Auzi, da’ ce ți se pare mai important decât să știi să faci și tu, acolo, o amărâtă de analiză pe un text?! Să știi să faci story-uri complexe pe insta ? Să știi cum să pui link în bio?! Da, mă, just. Ai dreptate. Până la urmă, cine-au fost Sadoveanu, Eliade, Eminescu?! Niște … Morți. Ce treabă mai avem noi cu ei?! Mai dă-i în gura mă-sii!

Auzi, fii atent, când faci cu un city-break cu gașca ta, pe coolness, așa, vezi să nu nimerești, naibii, în altă țară decât ți-ai propus. Aaa, da, iartă-mă, te duce avionu’, nu tre’ să știi tu cum se numește țara aia și capitala ei. Club să fie și hipstăreală. Și, oricum, ai net în roaming. Just!

Ia fii atent aici! Nu tre’ să fii as în toate. Îți place istoria. Bagă tare pe ea. La restu’, frunzărește și tu cât poți, dar cât să treci, să-ți rămână 2-3 noțiuni de bază. Nu-i greu. Nu te-mbolnăvești. Vrei să pictezi? Mi nu nat. Ai timp și de restul. Știu că ți se pare că n-ai. Dar ai. Generația mea, de exemplu, a dat BAC-ul la 7 materii. N-am auzit să fi murit vreun absolvent în anul ăla și să i se tragă de la BAC. Ești safe.

Știu, știu că sunt și profesori neexperimentați, fără tragere de inimă, cu multă lehamite. Dar, măcar, hai cu respectu’, măcar pentru că sunt aproape de-o vârstă cu părinții tăi.
Când lucram în resurse umane, veneai la interviu, asta dacă te deranjai să te dai jos din pat, și cereai salariu’ dublu față de cât era bugetat postu’. Nu conta că tu nu știai să faci nimic și că aveai șansa să înveți. Tu ai făcut facultate. Ahahahhaaaa, mhm. Exact.

Numește-mă babă, învechită, comunistă, cum vrei tu. Am convingerea că, chiar și cu sistemul ăsta alambicat educațional și care cere mult, tot poți să performezi în orice materie îți place.
Sunt de acord și cu faptul că tre’ să existe și oameni care fac școli profesionale (dac-or mai exista), de meserii. De acord total. Și am tot respectul pentru oricare dintre domeniile astea.

Nu sunt de acord cu aruncatu’ pisicii în ograda școlii. 100%. Cu lipsa de respect față de dascăli. Față de colegi. Față de cei care aleg să își dedice timpul studiului de orice fel.
E la modă să ne răzvrătim. Din orice. Vrem libertate 100%. Din nou, de acord. Dar cu reguli. Fără reguli, e haos.

Haaaaos, frateeeeeii! Știi ce zic?!