Când credem că știm tot și, de fapt, nu știm nimic…

Băi, eu cred ca toți suntem proști, într-o oarecare măsură. Adică eu cred că fiecare are, într-un anumit moment al vieții lui, o doză mai mare de prostie decât în mod normal. Se ard niște circuite, sinapsele o iau razna, ceva se întâmplă. Oricine-am fi.


Dar în perioada asta constat că suntem puțini ăia care nu știm mai nimic. Și lumea s-a deșteptat brusc. Au apărut ăia de se-ncurcă de raza divină când merg la pas. Eu recunosc că îmi dau seama că nu știu prea multe. Și mi-e greu, cu mintea mea să înțeleg dedesubtul unor lucruri care se întâmplă. Nu știu unde să mă duc cu mintea ca să rezolv dilemele.

Habar n-am. E o limită. Și-atunci apelez la alte calități care mă recomandă. Nu, nu vocea și talentul, că astea-s vax acum. Nu interesează pe nimeni. Mă duc la responsabilitate și grija față de om. Oricine ar fi ăla. Că majoritatea mare merităm să trăim liniștiți.


Nu pot cuprinde cu creieru’ meu conspirații la nivel global cu prețul a milioane de vieți (pe motiv de sănătate sau sărăcie cruntă), nici schimbări de valori mondiale cu forța și nici interese personale a câtorva în detrimentul a miliarde. Nu pot. Așa că fac ce cred eu că e mai bine pentru mine, familia mea, prieteni, doamna de la magazin și vecinu’ de palier cu care împart liftul și casa scării. Am grijă. Port mască, mă dezinfectez și mă spăl pe mâini mult mai des decât o făceam. Și nu m-apropii prea mult. Și-așa am momente în care sunt anti-socială maxim. Sunt celebră în grupul de prieteni pentru „Nu vreau prieteni noi!”


Liberă sunt și-acum. Îmi desfășor viața și mă bucur de tot ce fac. Nu mă ține nimeni să n-o fac. Dar, dacă ăia luminații, care descurcă ei cu mințile lor enigmele lumii acu’ și știu ei mai bine nu au și asta la purtător, de responsabilitate vorbesc, s-ar putea sa nu mai am nici dramul ăsta de libertate. Să nu-l mai aibă nimeni. Și să ne distrugem bucuriile zilnice unii altora. Să ne afundăm în drame care ne lasă nouă și copiilor noștri cicatrici pe viață.


Eu nu aș vrea, n-aș putea să suport gândul că sunt trigger-ul pentru nenorocirea cuiva. Oare s-a-nrăit lumea așa de tare? Oare egoismul extrem și nepăsarea au distrus orice urmă de grijă pe care ne-o purtăm reciproc?!

Jurnal de #stamîncasă – 3

Acum 3 zile am plecat la mama, ca să mă pregătesc temeinic pentru sărăcia care ne va paște pe toți și să-nvăț, din timp, să pun, înainte de toate, mâna pe sapă. O să fie un training serios, pe module. După ce învăț să pun mâna pe ea, o să urmeze modulul „cum să dai cu sapa”. Apoi „cum să plivești”, „răsaduri – solar sau nu”, „arpagic pentru o toamnă cu tocănițe asigurate” etc.


Deocamdată, sunt la partea de pregătire. Mă uit pe geam la cum bate vântul, mănânc, dorm, mă pregătesc atât fizic, cât și psihic pentru academia de ieșire din criză. E încă frig și, oricât ar urla în mine nevoia de dezvoltare profesională, oricât de mult m-ar chema pământul, n-am cum. Că e frig. Înțelegeți.

Aștept ziua de joi, cu vreme caldă și soar’li sus, pă cer, ca să ies și să m-apuc de treabă, să anihilez gândurile-astea care mă bântuie și să-mi taie pofta de știri și de panică. Să dau din mâini și capu’ să intre pe lockdown. Să nu mai știe, să nu mai vadă, să nu mai audă.
Să intru pe pilot automat și să îi mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de noi, chiar și-așa, bătuți în cap cum suntem, să lucreze mâinile și inima să se odihnească.

Vreau să mă culc și să mă trezesc la vară, când lumea o arde la terase, în papuci, cu berile-n bot și cu inimile sus. Vreau să mă trezesc trează, lângă oameni treji!

Jmecherii de Forță Majoră

Trăim niște vremuri tare căcăcioase, dacă ne gândim la recordurile în vânzări de hârtie igienică, dar și la ce atârnă zilele astea în pantalonii noștri, cuprinși de panica provocată de nenorocitul ăsta de virus. Unii se manifestă pe față în toată splendoarea panicii, alții o ard chill, responsabil, semeț, dar cu buza de jos tremurandă la o privire mai atentă. Lucru perfect normal, după părerea mea umilă și cu mici rămășițe de anxietate.


Eu sunt când panicată de și simt cum mă ia de la ceafă o durere de cap surdă dătătoare de scenarii proaste, când liniștită și rațională.
Fac tot ce zic autoritățile, mă feresc, mă spăl pe mâini de zici că s-a băgat probă la Jocurile Olimpice și mă antrenez să particip. Merg cu trotineta la serviciu, țin distanța, am renunțat la orice formă de socializare offline.


Dar eu nu sunt jmecheră. Eu sunt, ca mulți alții, doar o manipulată, o nevertebrată care ascultă și execută ce i se spune să facă. Nu-s deșteaptă-n cap ca Jmecherii. Ăia de i-am văzut eu aseară, în deplasarea cu trotineta pe Calea Victoriei, populând mai mult de 3 sferturi de baruri, cu berile-n față, scuipând-și vorbele unul altuia-n față. Pentru că ăia sunt ei înșiși Forța Majoră. Păi ce?! Le spune lor Statu’ că e groasă treaba și tre’ să-țepenească-n casă?! Beeeei, păi ei sunt Forța, tăticuuuu’. Și sunt Forța pă centrul Bucureștiului.

Ei sunt buricu’, ei se bat cu Covidu’ ăsta, că ei sunt țeavă, frate. Și ei știu, ca frații lor virali de pe net, că virușii sunt doar în calculatoare. Ce încercăm noi, prostimea, să-i manipulăm pe ei cu de-astea. Ei au de crăpat bere-n ei. Au de turnat alcool pe jgheab, ca să stingă, dacă e ceva, și totuși e vreun Covid. N-au zis ăștia că se spală virusu’ cu alcool? Și ăla de pe Calea Victoriei e țiplă, e de calitate, e bombă, Moșule!


N-ar crăpa-n ei o bere cu mâna la cuc în sufrageria lor. Că nu e pă socializare. Și ei sunt niște oameni sociabili… Las’, să stea proștii-n casă. Manipulații.
Beeei, toți ăștia de vă feriți, pe voi și pe ai voștri, sunteți niște… Niște…. Hai, că nici nu mai am cuvinte…. Ăia-s baza! Ăia care știu ei mai bine!
Ăia care mușchii lor e Forța Majoră, da?

P. S. Manipulaților și colegilor mei frați din categoria prostime, vă urez sănătate și râs în hohote, cu inima liniștită, cât mai curând! 😘