Zuckerberg, păi se poate?!

Băi, ne fură Zuckeberg ăsta șansa la viață. La trăire intensă și la bucurii nemărginite. Păi ce-am făcut, Bobiță?! Unde sunt like-urile noastre? Unde e numărul lor și oglindirea valorii noastre umane și artistice (unde e cazu’, desigur).


A scos numărul de like-uri de pe instagram, frățiorilor. Ne-a nenorocit pe viață! Vă spun, eu când am aflat, am fost în pragul atacului de panică cum n-am fost în toată călătoria asta a mea pe pământ. Să-mi vină rău, nu alta! Am crezut că-mi fuge de sub picioare când n-am mai putut să numar like-urile (inimioarele, mă rog… Și mai rău, adică) pe care le adună fetilii astea de-mi umplu mie existența virtuală. Influencerițele și eroinele vieții mele. Mai ales, că asta înseamnă că nici ale mele nu se mai văd de către populația internaută care mă urmărește pe mine și acțiunile mele deosebit de interesante.

Pfoaileeei, păi eu ce fac acum? Mă izmenesc degeaba, adică?! M-am pregătit cu 10 aplicații diferite de editare foto, ca să fie în zadar?! Mă interesez să-mi dau 2 salarii pe cursuri de social media ca să mă lămuresc și io la ce m-ajută pe mine story-urile, că nu reușesc să pricep și, ca atare, nici nu fac prea multe, că în ce nu știu nu mă bag?! Deci, eu, practic, aveam ca armă puternică în jungla asta online doar postările. Și americanu’ mi-a șparlit de sub nas toate oportunitățile de-a mă promova pe persoană fizică. Adică io acum nu mai tremur din toate-ncheieturile când mă pregătesc să postez o poză de-acu’ un secol în care port aceeași bluză ca azi și mă rog la Bunuțu’ să nu se prindă nimerica și să pară că am întinerit cu 10 ani și că ridurile sunt istorie de clasa a 8a?!


Băi, nu e de glumă! Ăsta ne-a distrus. Voi vă dați seama?! Ce mă fac eu?! În ce fel mai fac io clasamente în capu’ meu ca să văd pe cine preselectez drept modelul meu în viața de femeie?! Îmi trebuie, clar, niște algoritmi, sau ceva… Păi eu îmi plănuisem să urmăresc fete d-astea de fac ele reclamă la șampanii, fonduri de ten (că fac și io tratament pentru acneea femeii mature și funcționează), că poate învăț cum stă treaba să stau, boalii, acasă și să primesc moca tot.

Acu’… S-a dus în Doamne iartă-mă toată emanciparea mea. Ostropel va fi my middle name pe vecie!
Dacă se răzgândește Mark, să m-anunțați și pe mine, ca să-mi reiau obiceiurile.. Că, cine stie?!

Vacanța infuenceriței de Berceni

N-am mai scris de mult timp. Aș putea să mă dau interesantă și să zic că n-am mai făcut-o pentru că am fost în vacanță (lucru care s-a întâmplat), dar realitatea e că neuronul ăla singur singurel s-a-vârtit de i-a venit rău și n-a mai produs nimic. Gol. Nimic. Nada. Empty.
Acu’, că-s aterizată proaspăt din mașina proprietate personală derect în apartamentul din Berceni, aș putea să vă povestesc cum am petrecut vacanța pe coasta 2 Mai, loc cu corturi și nisip fin, plin de pungi de cipsuri. Oază de liniște și relaxare cu juma’ de Mega prezentă prin ambalaje. Pe sistemul „check my new post for details”, așa cum se alintă influencerițele cu patalamale la mână, iată cum mi s-a întâmplat mie:

Am plecat nepastilată. Mare greșeală, că era să fiu azvârlită pe autostradă de vreo 2 ori, în urma crizelor de isterie făcute ca mi se părea că, la 110 km/h, mașina merge cu 250, cel puțin. Nod în gât, transpirații, ochi închiși 2 ore și ceva pân’ la 2 Mai. Ajunsă acolo, m-a părăsit panica și i-a luat locu’ o amorțeală d-asta autoindusă că „ce mama reacu’, e vacanță. Potolește-te, naibii, cu fricile și căcaturile de 2 lei, Mirelo!” – îmi ziceam io, încercând să mă setez pe „enjoy the moment”. Copilu’ s-a distrat, noi ne-am relaxat și m-am și transformat într-o sirenă wanna be pentru o ședință foto cumsecade pe pietre alea de le vedem în toate pozele de pe litoral (babilii, care veniseră ele pentru băi de nămol, se-nchinau și cu stânga și cu dreapta și scuipau în costumele de baie cu totu’ luate de la Lidl – și io tot de-ăla am, apropo – când vedeau 2 duamne de patrujdeani că se izmeneau ca stricatele pe plaje).Am avut și cum, că era copilul ocupat să se certe cu valurile și să se plimbe cu caiacu’ cu taică-su’, că altfel aș fi devenit campioană mondială absolută la castele de nisip făcute cu găletușa și stricate în cel mai scurt timp. Asta s-a întâmplat în iunie, când n-a avut alt partener de joaca.
În tot timpul ăsta, capul era gol de orice gând cu „trebuie”. De telefon uitam cu orele, aproape că nici nu mă interesa ce se întâmplă în afara perimetrului meu de vacanță. Frumos sentiment. Nemaiîntâlnit de câțiva ani. Nu credeam că mai e posibil fără anesteziere pe bază de plante din categoria extravalerianic cardio. Ceva s-a-ntâmplat. Mai apărea câte-un gând nebun de-acasă, d-ăsta cu: începe copilu’ grădinița, aoleo, aoleo, de zici că pleacă militar; întreținere, gaze, zugrăveli & co. Și mă răpunea. Exact așa:Liniștea asta generală a durat fix cât am stat la mare. Pentru că, odată porniți spre Moldova, crizele au început iar, mai ales că m-aștepta un drum de 6 ore. Ce mai bucurie pe mine c-am condus vreo 2 ore jumate din ele. Pfiuuu. Că-n rest, iar: nod în gât, inima la trap, ochi închiși, disperare la orice depășire etc. Am ajuns extenuată și nadușită toată.
Treaba deșteaptă e că, fix de a doua zi mi-am dat reset și am redevenit zen. Piscineta, soare, mâncare muuultă (am băgat 2 kg în buchetu’ greutății mele corporale de sirenă pentru 2 zile juma’).
S-a sfârșit, dară. Am revenit la starea inițială cu frici și grăsime și haine neîncăpătoare și gânduri firave de dietă și dracii care vin odată cu astea.