Două femei – fără să știe, fără să vrea…

Demult, în Bucureștiul comunist trăiau două femei. O soacră și o noră care urmau rețeta bine-cunoscută în cazul unei astfel de relații. Nu exista comunicare, nu exista toleranță, doar reproșuri și frustrări de o parte și de cealaltă. Soacra crescuse doi băieți pe care îi dăduse lumii și nu accepta nicio femeie ca fiind cea mai importantă în viața lor de adulți în afară de ea. Era mamă. Și nu avea puterea să conștientizeze că acum inima lor se împărțea.

Citește în continuare „Două femei – fără să știe, fără să vrea…”

Aleg bucuria!

M-am culcat în Ajun tristă. Că nu suntem toți, împreună și că ne ostoim dorul prin apeluri video. Că ne despart fizic 4500 de km, dar ne apropie sufletește și mai mult. Că de 14 ani n-a existat niciun Crăciun nepetrecut în 2, apoi, după nașterea lui Matei, în 3. Că mi-e dor de-mi explodează inima și că nu mai am răbdare până ne reîntregim. M-am culcat tristă în Ajun și cu dor.

M-am trezit cu speranță și cu iubire și cu recunoștință. Că suntem sănătoși. Cu bucuria Sărbătorii ăsteia în inimă. Odată cu nașterea Lui, renaștem și noi. Mai puternici, mai vii, mai plini, mai buni și mai aproape unul de celălalt. Tristețea mea pălește în fața nefericirii celor bolnavi, singuri și nemângâiați. Eu sunt bine! Suntem bine. E doar un hop pe care o să-l sărim cu bine. Cu bucuria, curând, a revederii.

Anul ăsta ne-a arătat cu câtă putere facem față schimbărilor. Oricât de greu ar fi, găsim resurse. Și mergem mai departe către… Nu știm ce. Știm doar că fiecare pe bucățica lui va face în așa fel încât să-i fie bine. Și, împreună, să ne fie bine. Eu zic c-o să răzbim. Atâta doar să nu uităm unii de ceilalți. Suntem împreună în asta. Și tot împreună îi facem față.

Sărbători fericite! Cu liniște, speranță și bucurii!

Să fim sănătoși!

Mateiu vrea la mama lui…

Mateiu vrea la mama lui. Mama lui l-a trimis la bunici, ca să poată să se odihnească și să se concentreze zilele astea pe proiectul în care e implicată. Mama lui vrea liniște și spațiu și timp singură în casă. Mateiu vrea la mama lui. Și, pentru că știe ce nevoi are ea, îi spune doar atât: vreau doar să dormi cu mine, mami. Atât. Și dimineața pleci la muncă. Are tati grijă de mine. Vreau doar sa dormi cu mine, mami.


Mami nu mai vrea liniște și spațiu și timp singură-n casă. Vrea doar niște aripi să zboare. Până la Matei, care vrea la mama lui.
Mama vrea la Mateiu ei. Întotdeauna.

1 MAI iubit ca altul…

Nu este un articol despre ziua de 1 mai, care oricum a trecut si nu prea a contat, pentru că, în capul meu, întâietate are 15 mai. Când ai un 15 mai în perspectivă, la ce-ți mai trebuie 1?!


E despre capacitatea noastră, a unei categorii de femei de pe lumea asta, care au o ușurință în a-și reseta punctual și contextual nevoia de afecțiune primită de la bărbați, de a-și pune inima pe tavă și a gusta din plin poveștile de iubire (reale sau închipuite). V-am povestit aici despre jonglarea involuntară cu „iubiri ale vieții mele” din tinerețea mea timpurie. O făceam discret, în adâncul sufletului meu, pentru că nici vântu’ nici pământu’ nu știau că eu, la momentul X, îl și vedeam p-ăla care mă fericea preț de maxim 2 luni cu pirostriile pe cap, la dreapta mea. De rușine eram discretă. O rușine de-mi venea să intru în pământ. Că întelegeam, cumva, în disperarea mea, că frizez penibilul rău de tot.


Izolarea mi-a dat să aflu că mai sunt câteva reprezentante ale sexului frumos care fac acum ce făceam și eu. Nu-i greu să le identifici, pentru că se-arată ele în toată splendoarea tânjirii după sufletul pereche care apare și dispare periodic, luând de fiecare dată altă formă de mascul.
Am vreo 3-4 prietene virtuale pe care le-aș mângâia empatic pe cap. În decurs de 1 an am citit declarații înflăcărate de iubire eternă pentru cel puțin 2 bărbați din partea aceleiași femei. Cu promisiuni și mulțumiri către divinitate că i-au călăuzit pașii subiectului către cărarea vieții ei. Cu fraze construite, ai zice, special pentru el, actualul, dar, derulând în spate, prezente și în osanalele aduse anteriorului. Cu poze pline de hastaguri care exprimă binecuvântarea trăirii prezentului moment.


Văd astea pe rețelele de socializare și pentru că-mi place să știu ce mai învârt oamenii, dar și pentru că prietenii apropiati mă cunosc drept această Țața Floarea urbană.
Mușchiul ocular trepidează frenetic în zapparea feed-ului. Și mă încearcă nemulțumirea bătrânei detective rezidente a băncii din fața porții. Stai puțin, prietena mea. Care-i ăsta? Că nu mai seamănă cu ăla de acu’ 3 luni. Ce s-a întâmplat cu cealaltă cea mai mare iubire, #noi2 #couplegoalfufilled și alte marcaje digitale ale iubirii neprihănite care s-a pogorât ca lumina Sfântă pe biata viețișoara ta de singuratecă nemulțumită?


Între cele mai mari iubiri, între iubirile vieții ei, o astfel de femeie e amatoare… Nu, greșit! E Regina citatelor motivaționale de pe insta și facebook (love yourself, dacă cineva nu-ți împărtășește loveu’ dă-i drumu’-n lume, eliberează-l, be strong, be happy, etc.). O avea și tiktoku’ d-astea? Că nu m-a-mpins curiozitatea să caut. Să văd dacă abonatele zic și pe gură d-astea scrise de alții/altele și asumate lăuntric, ca iscate din străfundul ființei lor tulburată de Cupidon… Sau lipsa lui.


Apar poze. Multe. În atât de multe locuri, într-un timp atât de scurt, că te-ntrebi dacă mai au timp să doarmă, să muncească sau să stea pe budă. Ei doi. Mereu. Împreună.


E de apreciat capacitatea de resetare a acestor femei. O recunosc, pentru c-am avut-o. E un antrenament bun pentru momentul în care, de nicăieri, apare ĂLA, frate. Pe care, poate, nici nu-l recunoști la început. Dar pe care destinul ți-l vâră subtil în traiectoria ta prin lume, începând cu dedesubtul pielii.


Singurătatea nu face bine nimănui. Câștigați sunt cei care reușesc s-o înăbușească, chiar și temporar, permițând trecătorilor să-și facă loc.

15 mai fericiți ca alții vă doresc!

Valentine’s Day, my ass!

Am mai scris eu despre adolescența și tinerețea mea timpurie cu toate neajunsurile ei pe parte emoționalo-relațională. Cu alte cuvinte, despre succesu’ nebun pe care l-am avut la băieți /bărbați. Ca să înțelegeți, mi-am dorit și io să fiu, măcar o perioadă, pe piață. N-am fost nici 5 amărâte de minute. Că n-a fost să fie, n-a vrut părinții fetii, cum zicea mamaia la orice neîntâmplare d-asta sau eșec.


Deci, Valentine’s Day oha pentru inimioara mea avidă. Deși sunt mai bine de 20 de ani de când urmăream cu privirea subiectul înflăcărării mele pe holurile liceului de cartier, intrase puternic în vigoare tradiția asta americană de-a sărbători iubirea. Eu n-aveam ce și nici cu cine. Că ăla de-l stockeream pe peste tot îmi cerea 5 lei pentru o poză cu el pe care mi-o făceam eu mie cadou de ziua mea. Deci… Ce Valentine’s Day, ce iubire, ce… Orice.


După liceu, cred că disperarea a ajuns la așa un nivel (inconștient, de alfel), că mi se punea pata pe unu’ și trăiam, vreme de cât mă ținea îndrăgosteala, o iubire unilaterală cum nici în basmele cu prinți și prințese, nici în celebrele telenovele nu se văzuse. Ăla era bărbatul vieții mele. Știam asta cu fiecare celulă disperată a corpului meu. Și dă-i și luptă și dă-i și fă scenarii și filme-n cap, doar-doar o deveni bilaterală. Nexam. Și-acum îi înțeleg, cu mintea mea de femeie împăcată cu faptu’ că piața asta a jocurilor între sexe n-a fost și n-o să mai fie (Doamne-ajută) pentru ea. Ce credeți? În maxim 1 an îmi trecea DE TOT. Cât să mă țină și pe mine picioarele în fuga după iubire, cât să mă țină creierii în crearea de scenarii de întâlniri întâmplătoare de genu’: aaa, bună (dac-aveam norocu’ să mă salute), uite bine, extraordinar de fericită și foarte bine, excelent fac cu viața mea, și eu pe-aici, habar n-aveam că ești și tu…ce situație?!


Nu trecea mult și baaam, mă lovea iar Cupidon cu capu’ de toți pereții. Apărea adevărata iubire a vieții mele. Trecea și asta în câteva luni. Și tot așa.


Pe la 25 de ani (devreme, totuși, cât să n-ajung ca biata profa de biologie din liceu care dansa singură, în autoîmbrățișare, la toate banchetele de sfârșit de promoție) foarte departe de casă, la vreo 4000 de km, l-am întâlnit pe Andrei. Niciun Cupidon, nicio săgeată, nicio iubire a vieții mele. Doar un băiat care, din politețe, mi-a dat mâna să m-ajute să trec un pârâu. Atât. Și cu care am petrecut 90% din timpul următoarelor 2 luni acolo, râzând, vorbind, crescând o prietenie frumoasă. Am continuat aici încă aproape 14 ani. Și-o s-o mai continuăm minim 40, aș vrea eu. Cupidon a venit și el încărcat puternic, după ce-a văzut că e loc de săgetat pe viață.

O mamă și un fiu

O mamă și fiul ei

Inspirată acum ceva timp de un articol de pe un blog străin trimis de cumnata mea, am început să îi trimit email-uri lui Matei, la o adresă pe care i-am creat-o eu și a cărei parolă urmează să i-o dau fie când o să înceapă să-mi trântească ușa camerei în față, fie la 18 ani. O țin așa, ca pe un AS în mânecă.

Mi s-a părut o idee foarte bună să știe ce simt eu acum, când el e mic, mic și să ne rămână atât mie, cât și lui, punctate momente importante în creșterea lui. Sunt convinsă că nu sunt în stare să țin minte tot, așa că m-ajută treaba asta. Bine, există și un motiv ascuns. Mi-e teamă că n-o să mă pot exprima în cuvinte, așa cum o fac acum. Nu în mod direct. Știm că pentru mulți, comunicarea reală cu proprii copii este un proces greu, modificat, pe parcursul anilor, de cum evoluează relația părinte-copil. Eu sper și voi face tot ce-mi stă-n putință să creștem armonios, într-o legătură sinceră și sănătoasă.

Mi-ar plăcea să știe, atunci când va crește:
– că nu știu dacă merit un copil atât de blând, de bun și înțelegător
– că la 4 ani el îmi spune, din senin, că e fericit că are părinți. Iar eu, cu lacrima-n gât, mă uit la el, nu știu să-i spun altceva decât că sunt fericită că e copilul meu și c-aș vrea să pot înrăma momentul ăla cu noi 2
– că n-aș vrea să înceteze niciodată să spună altfel cuvinte ca: bentenorieră, steorant, spiderment, vultozer, dubică și câte și mai câte. De-aia nici nu-l mai corectez.
– că mi-aș dori să nu-i transmit niciuna dintre fricile mele de mamă
– că mi-e dor de el mic mic și aș face orice să opresc timpu’n loc
– că miroase a lapte cu vanilie când e curat și a acru când se joacă toata ziua și că aș sta cu nasu’n pielea lui toată viața, dacă m-ar lăsa
– că mi-e groază cu durere-n piept de momentul în care nu-mi va mai cere și nu mă va mai lăsa să-l țin strâns în brațe
– că n-am să pot niciodată să-i mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mama lui
– că uneori simt că-mi explodează inima de atâta iubire
– că îi mulțumesc că mă face conștientă de cât de frumoasă e lumea în care trăim.
– că viața e atât de frumoasă și ar trebui trăită cu bucurie
– că blândețea și grija față de cei din jur sunt calități pe care orice om ar trebui să le aibă și că o să încerc din rasputeri să îl ajut să rămână cald și bun, cum e acum
– că primesc lecții de la el în fiecare zi.
– că-l respect și că-l admir ca pe niciun alt om
– că mă topesc toată când refuza înghețata, preferata lui, pentru că e răcit, deși el nu mai e de mult timp, când ne atenționează că nu trebuie să mergem în parc pentru că are muci și îi poate îmbolnăvi pe alți copii, când se joacă în casa pe timpul iernii de-a plaja și marea cu o bucurie și-un entuziasm care te fac să crezi că ești chiar în momentul ăla pe o plajă adevărată, vara

– că nu cred că există răutate pură, ci doar suferință adâncă care lasă urme
– că muzica e una dintre cele mai eficiente terapii pentru suflet
– că nu există senzație mai plăcută pe lume decât mânuțele lui pe fața mea
– că obosesc de multe ori. Și-mi doresc momente doar pentru mine. Și, când le am, îmi doresc să fiu lângă el.
– că mă obosește dependența lui de mine și a mea de el, dar, mai mult decât atât, mă flatează și mă face fericită
– că îmi cer iertare pentru momentele în care mă lasă răbdarea
– că Îl IUBESC MEREU!

Treaba-i bună, nunta-i joi!

Ioana venea din alte vremuri. Sufletul ei retro purta carcasa unui corp de femeie sveltă, frumoasă, cu pielea fină și lucioasă, ca a lui J Lo în videoclipul Love don’t cost a thing. Finețea și calmul cu care trata orice problemă, oricât de gravă și de declanșatoare de atac cerebral temporar era, modul în care pășea și-și purta prin cartierul mărginaș al Bucureștiului rochițele înflorate moștenite de la mama ei, te duceau cu gândul la domnițele curtate de cavalerii întorși de la luptă, insetați de afecțiunea unei femei frumoase.

Cavalerul ei era Marcel, pe care îl întâlnise la o plimbare în parc, cu bicicleta. El era cu gașca. Toti cei din gașca lui, inclusiv el, erau pe stilul golănesc, dar fără să se ducă prea mult pe panta mitocăniei. A fost intimidată de forța cu care Marcel conducea grupul în glumele semi-retardate. Ea însăși era imaginea clișeului fată cuminte-golan.
A cerut-o de nevastă după 2 săptămâni, cu surle și trâmbițe, iar ei îi tremura buza de jos de emoții. I se întâmpla. Îl găsise. După atâtea telefoane așteptate în fața fixului din sufrageria maică-sii, după atâtea rugăciuni și planuri făcute-n cap cu niște unii care, constatase ea mai târziu, nici numele nu i-l reținuseră ca lumea (nu-i plăcea sa îi spui Oana. Ea era Ioana), venise momentul ei! Se căsătorea! Și cu ce băiat bun! O copleșea cu atenție, o ducea la suc în Centrul Vechi și la mare, la Costinești, să danseze la discoteca Ring unde-și dorise de foarte mult timp să ajungă.
Marcel era, de acum, sufletul ei, inima ei, dragostea și bucuria ei. Și nimic n-ar fi putut să o zdruncine. Știa care era planul: se vor căsători, își vor lua casa cu credit și vor face 2 copii, un băiat și o fată, să fie băiatul mai mare, ca să aibă grijă de fată când vor fi adolescenți. Creditul urma sa îl facă el, că avea și comision. Era agent de vânzări la o firmă care distribuia covrigi de Buzău în toată țara. Ea era secretară și n-avea tot salariul trecut pe cartea de muncă.

Când cele două prietene ale ei de-o viață i-au spus: „băi, Ionică, cum, măh, să te încheie la șireturi după 3 săptămâni, să te pupe-n fund atâta și să te ceară după numai 2?!E ușor dubios. Aaa, și vezi că l-am văzut când s-a certat cu Vlad la meci. Mare cap în gură ce era să-și ia Vlad de la el. Nu te mai gândești?! Tu chiar te măriți?” Ioana le-a spus clar și răspicat: „Vă doresc și vouă să aveți parte de o dragoste ca a mea cu Marcel.” Sorina și Clara erau, ce-i drept, două personaje triste, care-și căutau și ele, precum căutătorii de aur în rahat de câine, sufletele pereche. Destinul n-avea suflete mărimea lor. Așa că mai stăteau o tură. Ce-aveau de făcut!? Dar Ioanei mai că ii venea să le pocnească peste botu’ ăla impertinent de invidioase că ea se realizează și ele nu. Halal prietene.
Nunta a fost mare, cu ștaif. A venit conducerea de la Covrigi de Buzău S. A., au dat dar gros, s-a dansat pe mese și s-a băut până dimineața.
Luna de miere au făcut-o la Mamaia, unde Marcel, în a treia zi, a avut o altercație cu un chelner care nu i-a pus gheață cât trebuia în bautură și poliția le-a dat amendă. Au trebuit să se întoarcă mai devreme, că nu mai aveau bani la ei și, oricum, Marcel era supărat și a jurat că nu mai calcă în stațiunea aia de căcat niciodată.

Anii au trecut într-o garsonieră în care stăteau cu chirie, în același cartier mărginaș al Bucureștiului și Marcel a rămas fără serviciu. Dormea până la prânz și, dacă Ioana îl îndemna să-și caute de lucru, răspunsul lui era: „nu mă dau jos din pat pentru 20 de milioane. Mă piș pe ei. Mă duc în Germania să fac bani”. Fusese, doar, Faraonul covrigilor de Buzău. Nu-și permitea să scadă pe linia carierei acum.

Cu timpul… Casa nu și-au luat, copii n-au făcut, visul clișeic fată cuminte – golan se transformase în coșmarul femeie nefericită-trântor cu accese de furie. Ioana nu se dădea dusă din căsnicie. Nu voia să o ia de la capăt. Îi era frică de singurătate și de lungile așteptări în fața telefonului mobil, de data asta, ore și zile de așteptări fără finalitate fericită. Zi de zi plusurile și minusurile lui Marcel (pe care le pusese ea pe o listă, împreună cu Clara și Sorina, în încercarea șchioapă de a mai salva ceva din filmul prost în care era de 6 ani) se debalansau puternic. Pe lista cu plusuri nu mai rămăsese nimic, iar lista cu deficiențele fostului Faraon al covrigilor de buzau creștea și ajunsese să se întindă pe o foaie de bloc de desen mare. Daca viața îți dă lămâi, le mananci și te acrești ca nea Vasile în tramvaiul 14, la 40 de grade.
Era clar. Totul trebuia să se termine.
N-a apucat să rupa ea pisica, c-a venit el cu una mieunând la ușă. 1.75, blondă, craci, din Republica Moldova, model de viitor succes la București.
Ioana a suferit mult. După 3 ani de tânguiri, ședințe de terapie, întrebări existențiale și o mărire de sâni, a apărut Tinder-ul. Sufletul ei retro se transformase acum într-un avion de luptă ultra-mega spațial care punea la pământ orice parașută care se chinuia să-și facă loc prin spațiul ei aerian.

Sursa foto: Pinterest

La umbra ta m-aș face preș

relatii

N-am știut niciodată să-nvârt un bărbat pe degete. Adică ce să-i fac?! Habar n-am avut niciodată să fac strategii, să acționez calculat, „să-l înnebunesc”. Da’ ce-s, vreo vrăjimăturică?! Când eram în adolescență și-n tinerețea timpurie, peste tot în jurul meu alergau băieții după fete. La mine era invers. Alergam eu după ei. Numa’ că ori ratam startu’, ori greșeam linia de sosire. Că ei habar n-aveau că exist sau aveau, da’ i durea undeva. Ba chiar mi-a fost dat să-mi ceară unu’, după care umblam bezmetică în pauzele de la liceu, 5 lei să facă o poză cu mine de ziua mea. Da, da, this is how lame the situation was.

În fine. Treaba e că eu mă uitam în jur crucită la alte fete cum ieșeau ba cu unu’, ba cu altu’. Unii dintre ei erau disperați să le atragă atenția și ele erau pe mare val. Și nu înțelegeam. Eu sunam pe fix la ei acasă și-nchideam. De 100 de ori. Asta era schema mea miraculoasă de a prinde în mreje tinerii pe care-i admiram. Le dădeam telefoane de-i ascultam cu urechea. Și tăceam și dup-aia închideam. 🙂 Pe ELE le sunau ei și ele ori se dădeau plecate de-acasă, ori le închideau telefonu’ în nas. Păi să mă fi sunat pe mine vreun pretendent, c-aș fi sărit pe receptor ca, cel puțin, mare jucător de rugby în grămadă.

Bine, mă alint puțin. Au fost… câți să zic… Vreo 2 care să-mi fi făcut curte și mie. Dar mie nu-mi plăceau. Eram selectivă.
Când îmi făceam și eu un „gagic” (în sfârșit) nu ținea mult minunea, pentru că eu eram preș. Adică:

  • Ce dorește baiatu’? Să fiu disponibilă pentru Maria-Ta în permanență și, când te trezești tu că ai chef să-mi vezi moaca, eu să sar în ghete?! Se rezolvă, boss. Aici sunt. Ia uite-mă!
  • Vrei la mare, dar nu prea ai bani?! Ne-mprumutăm, vedem cum facem. Așa-i într-un cuplu-când n-are el, are ea. Mai mereu.
  • Mă duci să mănânc, să zicem, friptură de miel (de la care vomit numai dacă îi aud pronunțat numele?!). Mănâncă fata. Două fripturi de miel. Și mai face și frumos. Cu veselie, cu înțelegere, cu calm și răbdare. Haide, și dup-aia, după 2 luni, te duci în treaba ta, unde-i cu excitement și cu nebuneală. Că ție acolo-ți place. La călcat pe cap și controlat la sânge. La crize de isterie și fandoseli. Si eu rămân aici, în treaba mea.

Cam așa a fost. Până pe la 25 de ani, Slavă Domnului. Când a apărut cine trebuia. Un om căruia exact asta îi place: să fie cald și bine. Fără complicățenii aiurea, fără scenarită de telenovelă.

Din punct de vedere psihologic, înțeleg nevoia oamenilor de a urmări fructul oprit. De a-și activa spiritul de competiție și în ceea ce privește relațiile. Am întâlnit oameni care nu pot funcționa altfel. Vor să fie provocați în permanență. Ce chin și ce corvoadă pe partenerii lor. Câtă zbatere tre’ să fie: „mamă, prea i-am făcut toate poftele lu’ ăsta luna asta. Să nu se plictisească, naibii. Ia să nu-i mai răspund eu la telefon nițel și poate-l și gelozesc puțin”.

Am auzit de la prietene povești în care el, după câteva luni, îi spune ei că o relație e o investiție și că ea încă nu se califică pentru ca el să investească în treaba asta, adică în ea. What?! Say what?!? Scuză-mă, mi se pare mie sau am făcut parte dintr-o preselecție aici și n-am ajuns în finala mare?!
Sau chestii de genul: „locul tău de muncă îmi spune că nu ești suficient de ambițios/oasă, că nu-ți dorești mai mult” . Păi, poate vreau să mai fac și altceva în viață, decât să muncesc într-un mediu challenging, cum spuneți voi, ăștia provocați permanent. Poate că îmi doresc să rămân cu creierii întregi și să mă mai și relaxez. Chiar dacă o fac pe bani mai puțini decât o faci tu. S-a trezit unu’ după câteva luni bune să-i zică ei: „Prea mă pui la curent cu tot ce faci și mă obligi și pe mine să fac la fel. Nu sunt dispus. Și ești prea veselă. Un om nu poate fi vesel tot timpul.” Măi, ce trist trebuie să fie… Atenție, nu vorbim despre adolescenți. Vorbim despre oameni în jurul vârstei de 40 de ani. Oameni singuri, care-și caută perechea.

Viața mi se pare prea scurtă și cred c-o parcurgem prea fugăriți ca să ne mai pierdem vremea cu strategii puerile, adolescentine. Ce-ar fi dacă ne-am iubi, pur și simplu?!? Ce-ar fi dacă ne-am relaxa și ne-am bucura mai mult?! Ce-ar fi dacă am fi mai sinceri cu noi înșine?!

Sursa foto: Pinterest.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: