1 MAI iubit ca altul…

Nu este un articol despre ziua de 1 mai, care oricum a trecut si nu prea a contat, pentru că, în capul meu, întâietate are 15 mai. Când ai un 15 mai în perspectivă, la ce-ți mai trebuie 1?!


E despre capacitatea noastră, a unei categorii de femei de pe lumea asta, care au o ușurință în a-și reseta punctual și contextual nevoia de afecțiune primită de la bărbați, de a-și pune inima pe tavă și a gusta din plin poveștile de iubire (reale sau închipuite). V-am povestit aici despre jonglarea involuntară cu „iubiri ale vieții mele” din tinerețea mea timpurie. O făceam discret, în adâncul sufletului meu, pentru că nici vântu’ nici pământu’ nu știau că eu, la momentul X, îl și vedeam p-ăla care mă fericea preț de maxim 2 luni cu pirostriile pe cap, la dreapta mea. De rușine eram discretă. O rușine de-mi venea să intru în pământ. Că întelegeam, cumva, în disperarea mea, că frizez penibilul rău de tot.


Izolarea mi-a dat să aflu că mai sunt câteva reprezentante ale sexului frumos care fac acum ce făceam și eu. Nu-i greu să le identifici, pentru că se-arată ele în toată splendoarea tânjirii după sufletul pereche care apare și dispare periodic, luând de fiecare dată altă formă de mascul.
Am vreo 3-4 prietene virtuale pe care le-aș mângâia empatic pe cap. În decurs de 1 an am citit declarații înflăcărate de iubire eternă pentru cel puțin 2 bărbați din partea aceleiași femei. Cu promisiuni și mulțumiri către divinitate că i-au călăuzit pașii subiectului către cărarea vieții ei. Cu fraze construite, ai zice, special pentru el, actualul, dar, derulând în spate, prezente și în osanalele aduse anteriorului. Cu poze pline de hastaguri care exprimă binecuvântarea trăirii prezentului moment.


Văd astea pe rețelele de socializare și pentru că-mi place să știu ce mai învârt oamenii, dar și pentru că prietenii apropiati mă cunosc drept această Țața Floarea urbană.
Mușchiul ocular trepidează frenetic în zapparea feed-ului. Și mă încearcă nemulțumirea bătrânei detective rezidente a băncii din fața porții. Stai puțin, prietena mea. Care-i ăsta? Că nu mai seamănă cu ăla de acu’ 3 luni. Ce s-a întâmplat cu cealaltă cea mai mare iubire, #noi2 #couplegoalfufilled și alte marcaje digitale ale iubirii neprihănite care s-a pogorât ca lumina Sfântă pe biata viețișoara ta de singuratecă nemulțumită?


Între cele mai mari iubiri, între iubirile vieții ei, o astfel de femeie e amatoare… Nu, greșit! E Regina citatelor motivaționale de pe insta și facebook (love yourself, dacă cineva nu-ți împărtășește loveu’ dă-i drumu’-n lume, eliberează-l, be strong, be happy, etc.). O avea și tiktoku’ d-astea? Că nu m-a-mpins curiozitatea să caut. Să văd dacă abonatele zic și pe gură d-astea scrise de alții/altele și asumate lăuntric, ca iscate din străfundul ființei lor tulburată de Cupidon… Sau lipsa lui.


Apar poze. Multe. În atât de multe locuri, într-un timp atât de scurt, că te-ntrebi dacă mai au timp să doarmă, să muncească sau să stea pe budă. Ei doi. Mereu. Împreună.


E de apreciat capacitatea de resetare a acestor femei. O recunosc, pentru c-am avut-o. E un antrenament bun pentru momentul în care, de nicăieri, apare ĂLA, frate. Pe care, poate, nici nu-l recunoști la început. Dar pe care destinul ți-l vâră subtil în traiectoria ta prin lume, începând cu dedesubtul pielii.


Singurătatea nu face bine nimănui. Câștigați sunt cei care reușesc s-o înăbușească, chiar și temporar, permițând trecătorilor să-și facă loc.

15 mai fericiți ca alții vă doresc!

Valentine’s Day, my ass!

Am mai scris eu despre adolescența și tinerețea mea timpurie cu toate neajunsurile ei pe parte emoționalo-relațională. Cu alte cuvinte, despre succesu’ nebun pe care l-am avut la băieți /bărbați. Ca să înțelegeți, mi-am dorit și io să fiu, măcar o perioadă, pe piață. N-am fost nici 5 amărâte de minute. Că n-a fost să fie, n-a vrut părinții fetii, cum zicea mamaia la orice neîntâmplare d-asta sau eșec.


Deci, Valentine’s Day oha pentru inimioara mea avidă. Deși sunt mai bine de 20 de ani de când urmăream cu privirea subiectul înflăcărării mele pe holurile liceului de cartier, intrase puternic în vigoare tradiția asta americană de-a sărbători iubirea. Eu n-aveam ce și nici cu cine. Că ăla de-l stockeream pe peste tot îmi cerea 5 lei pentru o poză cu el pe care mi-o făceam eu mie cadou de ziua mea. Deci… Ce Valentine’s Day, ce iubire, ce… Orice.


După liceu, cred că disperarea a ajuns la așa un nivel (inconștient, de alfel), că mi se punea pata pe unu’ și trăiam, vreme de cât mă ținea îndrăgosteala, o iubire unilaterală cum nici în basmele cu prinți și prințese, nici în celebrele telenovele nu se văzuse. Ăla era bărbatul vieții mele. Știam asta cu fiecare celulă disperată a corpului meu. Și dă-i și luptă și dă-i și fă scenarii și filme-n cap, doar-doar o deveni bilaterală. Nexam. Și-acum îi înțeleg, cu mintea mea de femeie împăcată cu faptu’ că piața asta a jocurilor între sexe n-a fost și n-o să mai fie (Doamne-ajută) pentru ea. Ce credeți? În maxim 1 an îmi trecea DE TOT. Cât să mă țină și pe mine picioarele în fuga după iubire, cât să mă țină creierii în crearea de scenarii de întâlniri întâmplătoare de genu’: aaa, bună (dac-aveam norocu’ să mă salute), uite bine, extraordinar de fericită și foarte bine, excelent fac cu viața mea, și eu pe-aici, habar n-aveam că ești și tu…ce situație?!


Nu trecea mult și baaam, mă lovea iar Cupidon cu capu’ de toți pereții. Apărea adevărata iubire a vieții mele. Trecea și asta în câteva luni. Și tot așa.


Pe la 25 de ani (devreme, totuși, cât să n-ajung ca biata profa de biologie din liceu care dansa singură, în autoîmbrățișare, la toate banchetele de sfârșit de promoție) foarte departe de casă, la vreo 4000 de km, l-am întâlnit pe Andrei. Niciun Cupidon, nicio săgeată, nicio iubire a vieții mele. Doar un băiat care, din politețe, mi-a dat mâna să m-ajute să trec un pârâu. Atât. Și cu care am petrecut 90% din timpul următoarelor 2 luni acolo, râzând, vorbind, crescând o prietenie frumoasă. Am continuat aici încă aproape 14 ani. Și-o s-o mai continuăm minim 40, aș vrea eu. Cupidon a venit și el încărcat puternic, după ce-a văzut că e loc de săgetat pe viață.

O mamă și un fiu

O mamă și fiul ei

Inspirată acum ceva timp de un articol de pe un blog străin trimis de cumnata mea, am început să îi trimit email-uri lui Matei, la o adresă pe care i-am creat-o eu și a cărei parolă urmează să i-o dau fie când o să înceapă să-mi trântească ușa camerei în față, fie la 18 ani. O țin așa, ca pe un AS în mânecă.

Mi s-a părut o idee foarte bună să știe ce simt eu acum, când el e mic, mic și să ne rămână atât mie, cât și lui, punctate momente importante în creșterea lui. Sunt convinsă că nu sunt în stare să țin minte tot, așa că m-ajută treaba asta. Bine, există și un motiv ascuns. Mi-e teamă că n-o să mă pot exprima în cuvinte, așa cum o fac acum. Nu în mod direct. Știm că pentru mulți, comunicarea reală cu proprii copii este un proces greu, modificat, pe parcursul anilor, de cum evoluează relația părinte-copil. Eu sper și voi face tot ce-mi stă-n putință să creștem armonios, într-o legătură sinceră și sănătoasă.

Mi-ar plăcea să știe, atunci când va crește:
– că nu știu dacă merit un copil atât de blând, de bun și înțelegător
– că la 4 ani el îmi spune, din senin, că e fericit că are părinți. Iar eu, cu lacrima-n gât, mă uit la el, nu știu să-i spun altceva decât că sunt fericită că e copilul meu și c-aș vrea să pot înrăma momentul ăla cu noi 2
– că n-aș vrea să înceteze niciodată să spună altfel cuvinte ca: bentenorieră, steorant, spiderment, vultozer, dubică și câte și mai câte. De-aia nici nu-l mai corectez.
– că mi-aș dori să nu-i transmit niciuna dintre fricile mele de mamă
– că mi-e dor de el mic mic și aș face orice să opresc timpu’n loc
– că miroase a lapte cu vanilie când e curat și a acru când se joacă toata ziua și că aș sta cu nasu’n pielea lui toată viața, dacă m-ar lăsa
– că mi-e groază cu durere-n piept de momentul în care nu-mi va mai cere și nu mă va mai lăsa să-l țin strâns în brațe
– că n-am să pot niciodată să-i mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mama lui
– că uneori simt că-mi explodează inima de atâta iubire
– că îi mulțumesc că mă face conștientă de cât de frumoasă e lumea în care trăim.
– că viața e atât de frumoasă și ar trebui trăită cu bucurie
– că blândețea și grija față de cei din jur sunt calități pe care orice om ar trebui să le aibă și că o să încerc din rasputeri să îl ajut să rămână cald și bun, cum e acum
– că primesc lecții de la el în fiecare zi.
– că-l respect și că-l admir ca pe niciun alt om
– că mă topesc toată când refuza înghețata, preferata lui, pentru că e răcit, deși el nu mai e de mult timp, când ne atenționează că nu trebuie să mergem în parc pentru că are muci și îi poate îmbolnăvi pe alți copii, când se joacă în casa pe timpul iernii de-a plaja și marea cu o bucurie și-un entuziasm care te fac să crezi că ești chiar în momentul ăla pe o plajă adevărată, vara

– că nu cred că există răutate pură, ci doar suferință adâncă care lasă urme
– că muzica e una dintre cele mai eficiente terapii pentru suflet
– că nu există senzație mai plăcută pe lume decât mânuțele lui pe fața mea
– că obosesc de multe ori. Și-mi doresc momente doar pentru mine. Și, când le am, îmi doresc să fiu lângă el.
– că mă obosește dependența lui de mine și a mea de el, dar, mai mult decât atât, mă flatează și mă face fericită
– că îmi cer iertare pentru momentele în care mă lasă răbdarea
– că Îl IUBESC MEREU!