O lume întreagă cu aripi tăiate

Am început anul în forță. Cu planuri mari care-mi dădeau un bust în creativitate și energie. Mereu am funcționat așa. Îmi pun un target, de orice fel, și cresc eforturile cu tot cu avânt către încolo. În cadrul terapiei am reușit să descătușez niște izvoare de creativitate pe care le țineam ascunse bine. Și începuseră să se vadă rezultate. Am fost la două castinguri pentru două filme. Unul de scurt metraj (am obținut pe loc un rol, în cadrul castingului) și unul de lung metraj (a fost chiar în buza pandemiei și nu știu rezultatul). Rezultatele au contat, oricum, mai puțin. Pentru un non-actor, un casting cu feedback pozitiv din partea profesioniștilor e ca și luat în sufletul lui. Începusem să am idei care se creionau frumos în capul meu limpede după mult timp de ceață și haos. Aveam planuri mari cu mine. Eram pe cai.


Acum sunt doar verzi pe pereți. Mă simt de parcă aș scrie despre altcineva sau despre eu în altă viață. Care nu mai seamănă cu asta. N-au nicio legătură. Nu-s deprimată. Nu așa cum mă așteptam să fiu în contextul ăsta. Mă uit doar perplexă, zi după zi, la ce se întâmplă în mine și văd doar imediatul. Acum sau mâinele calendaristic. Nu am capacitatea de-a vedea mai departe. Cred că majoritatea suntem așa. Într-o așteptare a reluării vieții așa cum o știm de dinaintea pandemiei, deși știm cu convingere că n-o să mai fie. Și ne-ntrebăm: bine, bun. Nu va mai fi la fel. Dar cum?! Nici n-avem idee. Facem scenarii care e foarte posibil să n-aibă legătură cu nimic. Dar scenariile ne țin.


Sunt un om preocupat doar de nevoile și siguranța familiei și a prietenilor. Asta-i singura preocupare. N-am niciun plan de viitor. Nu mă pot gândi la unul. Diminețile-s ori cu ușoară anxietate, ori cu listă de bucate, jocuri de copii, să umplem ziua… Doar chestii concrete.


Tot ce am făcut vreodată în afara familiei are legătură cu oamenii (job, activități, pasiuni etc.), cu socialul. Dar dacă noi până acum ne luptam să eliminăm, prin toleranță, diferențele dintre noi, ce vom putea face să eliminăm frica care-i va transforma pe ceilalți în inamici?! Raporturile dintre noi se vor schimba. Să iei unui om „dreptul” de a îmbrățișa oamenii dragi, de a-i simți aproape e ca și cum i-ai castra spiritul.


Schimbarea pe care o aduc frica, izolarea venite cu pandemia asta e o schimbare la nivel de individ. Fizic sunt atinși un număr finit care ne e urlat în toate programele de știri. Dar psihic… Vor fi puțini care scapă. Cunosc oameni puternici care acum au fost doborâți. Oameni cu credință puternică pe care Dumnezeul lor nu-i mai ajută în atacurile de panică repetate și care nu le mai e suficient în singurătate. Oameni pe care nu-i mai recunoști ca fiind ăia pe care îi știai. Unii se retrag, alții hărțuiesc din nevoia de-a-și alina singurătatea.


Planurile de viitor sunt bucăți de speranță. Nu le mai avem. Nu ni le mai permitem. Planurile de viitor sunt aripi care se-ntind și primul pas în zborul nostru. De două luni ne sunt tăiate din rădăcină.


O să stăm cuminți, într-o amorțeală zilnică, așteptând să crească la loc. Optimista din mine zice c-or să fie de câteva ori mai puternice și mai mari decât cele pe care le-am avut.

Ce îmi dă și ce-mi ia izolarea…

Am crescut destul de docilă în toate relațiile. În copilărie n-am avut răzvrătiri, adolescența a fost trecută fără bătăi de cap pentru mama și tata. Iar ca adult, deși zodia (scorpion) mă împinge să mă războiesc, să fac scandal, de cele mai multe ori mă zbat ca peștele pe uscat puțin și dup-aia șed frumos.


Vremuri ca astea de le trăim noi acum, grele și fără speranță imediată, nu trezesc luptătoarea proastă din mine (au trezit-o alte momente) care să nu vrea să se supună regulilor, DAR am și eu niște plângeri de făcut.


În primul rând, somnul de după-amiază în pijamalele mele pufoase mi-a fost furat de către acest virus nemernic. Nu mai pot nicicum să bag cornu’n pernă și să buginesc 3 ore jumate, așa cum o făceam de fiecare dată când aveam ocazia. Am toate condițiile ca să-mi satisfac plăcerea asta pe care o am de când eram copil, dar nu mai pot. Ațipesc 10 minute și dup-aia belesc ochii pe pereți.


O altă problemă pe care o am e imposibilitatea de-a vedea un film cap-coadă. Păi să nu-ți vină să-njuri de toate alea… Când tu ai la dispoziție aproape 2 luni în care să stai în casă și să vezi filme pe alese, pe genuri, pe ore, pe ce vrei tu și tu să nu fii în stare să te concentrezi până la sfârșit?! Doamne, nici sămânța nu mai e ce-a fost, nici drama romantică nu mai trezește interes…


Când vin la mama, cea mai mare tentație e să bag în mine până mi se face rău și tre’ să mă tragă cineva pe mâini ca să-mi revin. Nici îmbuibatul nu mai e ce-a fost. Pe lângă gândul că tre’ să mai fac economie la mâncare, nici nu mai intră mâncarea la fel.


Practic, nici una dintre plăcerile mele vechi nu mai poate fi consumată. Și eu vă spun, dacă mi-a luat somnu’ de după-amiază în pijamalele mele pufoase, pentru care eu am ratat momente importante în adolescența și tinerețea mea timpurie, dacă mi-a tăiat pofta de mâncat semințe și văzut filme, virusu’ ăsta are nevoie de un Will Smith care să-l extermine! Eu am nevoie de un Will Smith!


Ce mi-a dat?! Că mi-a și dat…
Mi-a dat stat la aer curat pe termen nedeterminat
Mi i-a dat pe mama și tata aproape pe termen nedeterminat
Mi-a dat ocazia să pun mâna la muncă fizică, pe care o prefer acum, că nu solicită capu’. Când ești lobotomizat preferi să dai din mâini. Și am febră musculară de la bătut covoare. Pe care o prefer, decât un 38.5…
Mi-a dat timp cu Matei
Mi-a dat ocazia să mă gândesc la cât consum și dacă merită să irosesc ce am.
Lucruri pe care o să le țin minte.

Promit! Numa’ dă-i drumu’ de-aici, covidule, du-te la tine pe scară, în altă lume!