Cea mai frumoasă meserie din lume

Așa cum fac toți copiii, și eu visam când eram mică la diverse ocupații. Despre una dintre ele v-am povestit aici. N-a durat mult dorința asta aberantă și necinstită. C-au venit altele, odată cu diferitele etape ale creșterii mele. Am visat să fiu actriță, crainică Tv, profesor și câte și mai câte. M-a ferit Dumnezeu de dorința de a fi medic, că de mică mă scăpam pe mine când vedeam sânge.


Destinul (alegerile personale) a făcut în așa fel încât să n-am niciuna dintre cele de mai sus. Și cred că pentru mine s-a inventat o meserie nouă. Om bun la toate. Am stat în ultima vreme și am încercat să mă lămuresc de ce am luat-o pe calea asta.

Am găsit câteva răspunsuri:

  • îmi place să mă fac utilă. Să aibă oamenii nevoie de mine și eu să fiu acolo, să-i servesc
  • îmi plac oamenii. Mult de tot.
  • îmi place să particip la creșterea a CEVA. Să văd cum evoluează lucrurile și cum se întâmplă sub ochii mei, dar, mai ales, din mâna mea.

De-aia toate job-urile pe care le-am avut au răspuns nevoilor ăstora ale mele. Toate, adică 3 mari și late. În aproape 20 de ani de muncă. Motivul principal pentru care n-am renunțat ușor la niciunul dintre ele au fost, întotdeauna, oamenii. Colegii. Doamne, și ce colegi am mai avut. În toate locurile în care am lucrat, colectivul crea atmosfera celei de-a doua case. Iar pentru mine asta este mai important decât orice sumă de bani.


Revenind la subiectul postării, cea mai frumoasă meserie din lume este a mea. Îi spun meserie, că dă bine în titlu. Dar e un termen generic pentru orice job, ocupație. Și și a ta. Dacă ești, să zicem, mecanic auto și mirosul de benzină, motorină și ulei e cel după care tânjești dimineața când te trezești. Dacă desfundatul jiglerelor și reglarea frânelor este challenge-ul tău zilnic. În alte cuvinte, dacă faci treaba asta cu pasiune și bucurie, atunci ASTA e cea mai frumoasă meserie din lume. Și tu ai succes. Așa cum și eu mă simt un om de succes doar pentru că fac ce-mi place alături de oameni pe care am ajuns să îi iubesc și care să-mi devină prieteni pe viață.


În curând, voi petrece mai puțin timp cu ei. Dar nu mă pot desprinde de tot. Mi-e, practic, imposibil. Dar eliberez locul pentru altcineva. În finalul postării îți voi da link către anunțul de angajare pe postul meu.


Mulți ar putea să se întrebe: băi, nene, atâta gargară și, de fapt, tu nu mai stai în locul ăla de vis. De ce naiba pleci, dacă e așa mișto?!
Pentru că nevoia de a petrece mai mult timp cu copilul meu este mai mare decât orice (și v-am zis că mi-am păstrat timp și pentru a continua, într-un fel, drumul alături de actualii mei colegi).


Ce vreau eu, de fapt, să zic cu toată polologhia asta, e că ne dorim un/o coleg/colegă, care să se muleze pe spiritul echipei.

Cum ar trebui să fie, dincolo de ce scrie în anunț:

  • să îi placă oamenii rău
  • să înțeleagă că, mai presus de orice, cei care ne calcă pragul trebuie să se simtă ca acasă. Sau că trebuie tratați ca musafiri prețioși în casa noastră.
  • să îi placă să construiască, alături de colegi, o echipă bine închegată și orientată spre nevoile clienților
  • să zâmbească mult. Autentic.
  • să îi placă să învețe lucruri care îi vor folosi pe tot parcursul vieții profesionale.

Dacă știți pe cineva care e așa și care-și doreste să înceapă o experiență frumoasă, trimiteți-i linkul postării mele sau al anunțului de mai jos.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2519065278372140&id=1398531270425552

O lume-n lume

Să ne imaginăm o domnișoară care timp de câțiva ani a fost secretară într-o firmă mică. Și căreia i se oferă ocazia de a lucra într-o corporație. S-a terminat! S-a terminat cu șmecheria. Să spunem că ce are ea de făcut între 09.00 si 18.00, cu pauză de masă de 1 oră, of course, este să dea niște mail-uri. Sau să le primească. Sau, poate niște… Call-uri. Oh, God, Call-uri. It’s like… Oh, My God! Brusc.. Ar putea fi președintele României, pentru că fără ea se prăbușește totul în birou, în corporație, în țară, în lumea asta! Cam ăsta-i „vibe-ul”, știți ce zic?!

Să fii corporatist este cea mai mare corvoadă și cea mai înălțătoare poziționare a ta, ca individ, în societate. Ești buricul pământului care se sacrifică, pentru că fără buric nu există… Nimic. Ești zeul tuturor celor care n-au călcat și n-or să calce vreodată în acest tărâm de basm. Horror, deh, dar basm…

Dimineața, când pleci spre BIROU, unde ai niște call-uri și niște meeting-uri, se cutremură pământu’n urma ta. Toată importanța acestei lumi atârnă pe umerii tăi. Îți mulțumim! Și iartă-ne că seara nu știm să te apreciem suficient. Când tot ce-ai făcut pe timpul zilei a fost să te spetești pentru noi, mulțimea. Noi nu vom ști niciodată cât de greu este. Câtă jertfă de sine e în tot ce faci la job. Cum în fiecare dimineață te trezești cu gura pungă la gândul că o iei de la capăt. Dar… N-ai ce face. Și, Doamne, câtă incompetență la “birou’ contracte” și câtă delăsare la frontdesk. Dacă n-ai fi tu… Chiar, dacă n-ai fi tu…

Noi ne uităm la tine ca la icoane, să știi, te admirăm sincer. Pentru că noi n-am putea. Dar îți recunoaștem valoarea. Și suntem si invidioși. Ce ne-ar mai plăcea și nouă să știm că se dărâmă lumea întreagă fără noi. Dar noi știm că și cu noi și fără noi…

Când v-adunați în nuclee (sună bine, nu?!) sunteți un spectacol. E o izmeneală pe voi cum rar ne e dat să vedem. (e a 2 oară când folosesc termenul, știu, dar mi se pare foarte pitoresc și exprimă exact ce vrea să zică #gălăgiadincap pe acest subiect). Se aud de 100 de ori pe minut cuvinte ca: office, break, meeting, call, deadline, target (habar n-aveam că, dacă ți se dă de făcut un target, se cheamă că „ești targhetat”. Sună a țintă pe ochi). Whatever…😉

Suntem invidioși…admirativ…pentru că ne ducem dimineața(eu, la prânz) la muncă și nu ne fierbe stomacul. Am vrea și noi să fim importanți, să avem certitudinea că fără noi se distruge tot, că fără noi tot „know-how-ul” e la competiție. Ne-am dori și noi să ne vedem copiii doar 1 oră seara, înainte să adoarmă, pentru că ne sacrificăm zi de zi să-i ducem o săptămână pe an în Grecia și una la munte. Ne-ar prinde tare bine câteva milioane în plus în buzunar. Dar noi, modeștii, am ales diferit. Am ales să ne fie drag să mergem la muncă (de parcă poți pune asta în farfurie seara), am ales să fim cu creierii întregi când ne întoarcem acasă la copii și parteneri. Am fost fraieri, n-am văzut STATUTUL! Pai ce fel de oameni suntem noi, fără nevoia de a evolua profesional?!

Sper ca acest feedback să fie unul constructiv și sper să putem clădi pe baza lui o strategie de self-development. Propun să facem un follow-up până la următorul q. e., să analizăm dacă ne-am atins vreun obiectiv.

Bună, mă numesc Mirela, am 38 de ani și sunt recepționeră într-un salon de frumusețe.

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Ce vrei să te faci când o să fii mare? Asta era întrebarea pe care mi-o adresau, invariabil, musafirii sau gazdele caselor în care mă duceam cu mama, tata și sor-mea. Au început cam de când aveam 9-10 ani. Pe la 20-21 au schimbat-o cu „când te măriți”. P-aia cu „când faci un copil” nu prea au mai avut cum să mi-o adreseze că am facut copil înainte să mă mărit. Am scăpat.

Ma duceam eu, frumos, în vizita la rude și mai întâi mă lăsau să-mi fac număru’ cu cotrobăitu’ prin casă. Sertarele erau viața mea. Unde găseam un sertar, pac, mă înfigeam în el și până nu vedeam tot ce conține, nu treceam la următoru’. Mama îmi și zicea mereu, înainte să plecăm de acasă: „măi, mamă, te rog io frumos, nu mai umbla prin lucrurile oamenilor, că n-or să ne mai primească. Ne facem de rușine!” N-aveam nicio treabă.

După ce îmi făceam damblaua și luam la rând toate cotloanele casei în care ne duceam în vizită, mă luau la întrebări:” ia zi, Muru, ce vrei să te faci cand o să fii mare? ” Și io le livram ce știam că-i distrează la maxim: „amanta patronului”, răspundeam încântată ca și cum tocmai le-aș fi dezvăluit faptul că vreau să devin un mare savant în fizică cuantică. Pfff, ce de râsete, ce mai veselie. Începea spectacolu’. „Păi cum așa?”, mă întrebau de dragul jocului conversațional, deși o mai făcuseră și ultimile dăți când ne văzuserăm. „Păi da, că vreau bani mulți și să nu fac nimic”. Ce-i drept, nu știam că voi evolua într-o ființă plăpândă de 1.58 cm și veșnic la 60 de kg. Dar, ce vorbim noi aici, când ți-e dat un astfel de destin, sufletul contează.

Mama nu prea înțelegea ea de unde mi se fixase în cap ideea asta. Era fix după Revoluție și cred c-auzisem eu, în stanga și-n dreapta, povești despre fete d-astea de succes. 😉. Dar a avut grijă, ca orice părinte responsabil și sănătos la cap, să-mi pună ziarul cu anunțuri de angajare în brațe fix când am terminat facultatea. Îmi încercuia, frumos, 2-3 anunțuri/zi și stătea lângă mine până dădeam telefon să mă programez la interviu. N-am nimerit un job de fata de succes. „Ghinionu'” a fost c-am nimerit într-o firmă foarte serioasă, unde am lucrat 13 ani.

Acu’… Dacă stau bine să mă gândesc, am avut numai șefi femei. În afara de actualul, care e fratele meu de suflet. Deci… Fail la cariera strălucită.
Nimic din ce scoteam eu pe gură că vreau să mi se întâmple (de dragul show-ului casnic, desigur) nu s-a întâmplat: am tras la căruțe ca și cum ar fi fost ale mele cu tot cu cai, m-am agitat, m-am băgat sa-nvăț și de-aia și de-aia, unde era nevoie de un om, eu eram cu 2 degete ridicate. Acu’ s anxioasă, disperată să fiu angajatul indispensabil, mereu într-o panică d-asta cu timpul și cu perfecțiunea. Zic acum… Adică de când am început să muncesc, cu vreo 18 ani în urmă .

Ce m-am făcut când m-am făcut mare?! Multifuncțională, ca imprimantele.