Publicat în Bad Mom

Ce sa-ti aduca Mosul…?

Mi-ar placea ca Matei sa creada in Mos Craciun mult timp, desi am auzit ca scade media de varsta la care se dezvaluie adevarul. Ca se grabesc mai tare copiii sa imprastie breaking news-urile printre prieteni si sa le zdruncine lumile celor care inca cred (asa cum si lor le-a zdruncinat-o cineva). E magic si cred ca ar trebui sa dureze cat mai mult. Ce-as mai tine pentru el timpul pe loc, sa mai staruie putin la varsta asta la care intelege lucruri si se bucura de ele. Mi se pare varsta perfecta la care mai poti sa zabovesti un pic. E joc, e creativitate si imaginatie, sunt revelatii si constientizari. Dar, mai presus de toate astea, e inca magie.

Pentru ca in perioada asta am evitat sa facem cumparaturile din supermarketurile mari si am preferat sa apelam la aplicatii gen Bringo, ni s-au pus in plase si diverse pliante si cataloage. Iar Matei, ajutorul meu de bucatar, prezent tot timpul in bucatarie, la despachetarea bunatatilor, a insfacat, inca din noiembrie, un catalog de jucarii primit in plasele cu comanda. La inceput l-a rasfoit. Apoi a trebuit sa il cercetam impreuna, la insistentele lui, asa cum facem cu cartile. Si si-a si ales cadourile pe care isi doreste sa le primeasca de la Mos Craciun. M-a intrebat daca Mosul poate sa aduca cadouri de la Carrefour si eu i-am spus ca poate aduce orice, atata timp cat are timp si resurse sa le faca impreuna cu renii.

Fiindca stiam ca o sa plecam mai devreme la ai mei si nu o sa existe timp fizic sa ma asigur ca Mosii aduc ce trebuie, mi-am propus, inainte de Mos Nicolae, ca in doua dupa-amieze sa fac un tur de forta si sa ma asigur ca cei doi aduc ce-si doreste micutu’. Doamne, ce chin, ce naduseli si alergatura… Ziceai ca-s o iapa in capastru’ fara directie, gata sa rupa lantu’ si sau se tot duca. Nu stiu de ce atunci cand trebuie sa fac cumparaturi nu ma comport si eu ca orice femeie: s-o fac cu placere, cu migala, in detaliu, sa admir, sa miros, sa ma bucur. E o corvoada si doar o sarcina de indeplinit, din pacate.

In sfarsit, am rezolvat, intr-un final, cazuta lata la volanul masinii, ca dupa 100m garduri. Si-a venit si Mos Nicolae. Am simtit dezamagire in privirea lui Matei. S-a bucurat, initial, ca i-a adus obiectul pe care si l-a dorit, numai ca nu era chiar ce era in mintea lui. (ca sa intelegem ce inseamna marketingu’ si promovarea si fotografiile in promovare :)))). P.S. A vrut niste legume, fructe si un mixer, toate din lemn, pentru ca urma sa ii ceara o bucatarie intreaga lui Mos Craciun.

A simtit nevoia sa faca upgrade la comanda pentru Mos Craciun. Fix dupa ce si-a desfacut cadourile de la Mos Nicolae. Si, pe langa bucatarie, a mai cerut si un telefon de jucarie si un traseu cu Hot Wheels. Pleaca, Mirelo, iar, la cumparaturi, injugata, asudata toata, ca sa nu mai vezi dezamagirea aia in ochii copilului, ca te rupe. (stiu, stiu, ca fac exact pe dos de ce zice la cartile de parenting, dar in perioada asta chiar nu-mi pasa…). Si ia din nou mallu, hipermarketul si rafturile la rand, sa gasesti ce ti-a aratat cu degetelul pe catalog. Si… in lupta aia nebuna cu marfurile claie peste gramada, cu disperarea in ochi si respiratia sacadata…apar un cameraman si-o reporterita de la nu stiu ce televiziune. Unde sa fugi? Ce sa faci, ca sa nu pari penibila in incercarea de-ai evita?! Ei, nu mai ai ce face, ca-s fix in fata ta, cu microfonu’ plasat intre ochi.

Reporterita: Buna ziua, ïi cumparati copilului dvs. tot ce isi doreste de la Mos Craciun

Eu: Nuuu, ii explic ca are resurse limitate si…

Reporterita: ati cumparat mai multe jucarii in pandemie?

Eu: nuuu, ca noi n-avem nevoie de lucruri materiale pentru joc (ahahhhaahhaaaaa :)))))))), noi facem multe jocuri de rol (oh, Doamne, cum ti-a iesit asta?!)

Am plecat, cu ochii-n pamant de rusine c-am scos asemenea grozavii pe gura si cu convingera ca, daca Matei mai aduce vreo modificare la comanda catre Mosu, o sa ii spun ca bosorogul e falit, ca pandemia l-a afectat financiar si pe el si ca ii dau bucataria mea adevarata de tot, lui, numa’ sa nu fiu nevoita sa mai calc in mall-uri si-n super si hipermarketuri…

Photo by Markus Spiske and Mike de la Pexels

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Ma chinuie talentu'

Când visele devin realitate

It’s a wrap! 😂

Mai țineți minte ce vă povesteam în articolul Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii?  Cum mă izmeneam de mică în fața oglinzii și jucam toate rolurile pământului inventate și neinventate, încă?! Ore în șir de visat cu ochii deschiși la roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc, exerciții de mimică, așa cum mă pricepeam. Mama, toată copilăria mea, m-a alintat  „actrița lu’mama”. N-am făcut nimic, odată ce-am crescut, ca să mă pregătesc așa cum trebuie pentru o carieră în actorie. Doar mă jucam și mă mângâiam cu scălâmbăielile și replicile scornite de mintea mea sau preluate din „Tânăr și neliniștit”, de exemplu. Dar a venit și vremea mea.


În ultima lună și jumătate am lucrat pentru filmarea unui scurt-metraj. Eu am fost unul dintre personaje. Povestea mi-a plăcut maxim de când am citit scenariul. Personajul era mănușă. L-am simțit de la prima citire. Speram, doar, să simtă și cea care l-a zămislit că mi se potrivește.


Bucuria care m-a încercat în toată perioada asta nu poate fi descrisă. O lună și jumătate am plutit. Și am muncit cu mintea și sufletul ca un ocnaș. N-am mai știut ce e ăla somn odihnitor, pentru că-mi țiuiau urechile de replicile personajului repetate și răsrepetate, „vedeam” imagini din film așa cum putea mintea mea să le materializeze. M-am documentat, am citit cărți despre profilul psihologic în care se încadra femeia asta de-o jucam eu, o analizam pe toate părțile. Tare teamă mi-a fost că n-am să reușesc să o fac una cu mine. Deși existau asemănări pe ici pe colo.


Am primit ajutor valoros de la Georgia Mihalcea și Ela Gavrilă, cele care au regizat și produs filmul ăsta. Și de la colega mea de joc, Marcela Motoc, actriță. Mult ajutor și foarte important. Am învățat lucruri pe care o să le folosesc mult timp. S-a strâns o echipă care, deși mică, a muncit cu drag la proiectul ăsta. Oameni pasionați, săritori, răbdători și prietenoși. Am întâlnit oameni pe care știu c-o să îi păstrez în inimă mereu. Oameni cu care am stat de vorbă minute-n șir, de la care am ascultat povești încredibile (Irinuca), oameni cu care am legat prietenii. M-am bucurat de fiecare clipă și am trăit cu intensitate fiecare moment al zilelor de filmare. S-a muncit zi-lumină.


Aș mai scrie 3 zile despre experiența asta. Mi se învârt gândurile și se amestecă. Degeaba mi-am tras sufletul câteva zile înainte să m-apuc să povestesc despre ce-am trăit. Nu-s detașată și cred că n-o să fiu vreodată. Pentru că e primul meu rol important. Și-l iubesc și l-am hrănit cu părți din mine. Fix așa cum m-a învățat pe mine Dana Dorian, prima care mi-a descoperit veleitățile de actriță și care a scos din mine „adevărul scenic”. ❤️
Acum mă încearcă recunoștința, bucuria și nerăbdarea.

Mulțumesc!

Publicat în Ma chinuie talentu'

Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii

Când eram mică, stăteam ore-n șir în fața oglinzii și vorbeam de una singură. În principiu, baliverne. Îmi cercetam fiecare mușchi al feței ca să văd în ce direcție o ia și dacă dau bine pe sticlă. Mă visam la televizor. Pe vremea când am început această manifestare psihotico-artistică, la tv erau de admirat, în principal, crainicele. Acele femei frumos aranjate, dar în limite creștinești, care înșirau niște ore și emisiunile care urmau să se difuzeze în ziua aia. Eram fanul lor. Le-am urmărit cu o atenție chirurgicală fiecare gest, fiecare spasm, fiecare ton al vocii. Și le imitam. Uneori, îmi stabileam studioul tv în sufragerie, cu un scaun în față care reprezenta pupitrul și citeam din foi de ziar găsite prin casă diverse informații alandala. Îmi așezam, frumos, ziarele din care urma să prezint știrile oamenilor din întreaga țară, postura mi-o verificam de vreo 3 ori (cu spatele drept, picior peste picior, o palmă pe picior și alta pe ziar. Totul era panificat în cel mai mic detaliu). Mă enervam că nu aveam aceeași cursivitate ca ele, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să învăț, naibii, pe dinafară textul, că să fie bine în direct.Am făcut asta ani la rând. Până mi-am găsit o altă preocupare intelectuală. Mi-am făcut catalog dintr-un caiet studențesc de matematică și eram cea mai a dracu’ profesoară pe care o văzuse planeta la vreo catedră. Bineînțeles, notele cele mai proaste le luau elevii cu numele celor pe care nu-i plăceam în clasa mea. Câte muștruluiri și-au luat bietele păpuși care întruchipau colega din banca 2, rândul din mijloc sau aia din ultima bancă de pe rândul de la geam… Eram un monument de intransigență.Pe lângă cântat, mi-a mai plăcut în viața asta și să (mă) joc. De-a orice. Am făcut în fața blocului, cu câțiva copii, serial în toată regula „Dallas din Berceni”. Eu eram Pamela. Cine alta!? În fiecare zi reproduceam episodul pe care-l urmăream c-o seară înainte la televizor. Din spectrul ăsta, al evoluției autodidactice în ale actoriei, țineam, ceva mai târziu, tot în oglindă, monoloagele bietei Marimar și ale altor personaje telenovelistice de la vremea aia. Așa mi-am exersat plânsul actoricesc. Cu fiecare „rol” dramatic (căci astea-mi plăceau cel mai mult) deveneam din ce în ce mai bună la plânsul din senin pe vorbele altuia rostite de mine.Mai jos aveți o interpretare a unui text scris de un autor anonim pentru mine. E radiografia noastră, a acestor penelope veșnic în așteptarea feți-frumoșilor călare pe mârțoagele social-media.Noroc cu tehnologia asta. Locul oglinzii a fost preluat de camera video a telefonului, pe modul selfie.