#My personal challenge. Când încerci să scapi de dobitoc și nu poți, că-l iubești.

Viața cu kilograme în plus e ca viața cu un bărbat degeaba, care-ți mănâncă zilele și tu tot frigideru’ la o masă. Dar omu’ are greutate în relație. Ai vrea să scapi de el, să se ducă-n treaba lui, fără tine, dar ți-e greu să renunți. E comoditate și obișnuință. De ce să te strofoci să iei decizii, să i le comunici, să faci față discuțiilor de după și să explici, când poți să continui așa…

Pe parcurs, devine insuportabil. Ți-e lehamite, ți-e silă, dar mai bagi o fisă în fiecare zi. Cu promisiunea făcută ție însăți că de mâine iei taurul de coarne și îi zici. Dai cu el de pereți. Fiecare zi e juma’ de pâine cu mâncare cu sos greu. Ah, de-ai putea să transformi zilele astea în wassa cu gust de carton… Dar vine dimineața și foamea de primit iubire e prea mare. Numai că iubirea nu e. Sigur că e-n capul tău. Tu primești firimituri de atenție pe care le vezi torturi de ciocolată cu vișine și eclere cu ness. Dar ții morțiș să ai un suflet cald lângă tine (e cald pentru că-i bate inima și-i curge sânge prin vene, că-n rest, e apă de ploaie rece).

Și vine ziua aia. Ziua în care abia începe viața ta. Și îl pupi, frumos, pe portofel, și te iei cu drumu’. Cari după tine, în suflet, toate chipsurile, toate sucurile cu zahăr și toate pungile de semințe. Așa pleci. Cu ele târâș. Dar știi că, la o perioadă distanță, te așteaptă laptele de migdale și salatele. Ești în sevraj și ți-e dor de dobitocenia lui. De alea 2 cuvinte amărâte, aruncate din obligație, cu scârbă protocolară. Hop, și tu le prindeai și te hrăneai cu ele. Zilele trec și visezi că oul fiert mâncat gol, fără pâine, împarte farfuria cu cârnați și o tonă de cartofi prăjiți în mult ulei.

Tu știi ce nu-ți face bine. Clar. Ți-e limpede ca apa plată pe care-o bei, să umfli stomacul. Dar ți-e dor. Te arde-n piept dorul. Reușești să treci de fiecare zi fără ispită cu bine și te feliciți la fiecare pas. Te-ncurajezi. Numai că, chiar și după 2 luni, tu tot preferi dobitocul în fața propriei singurătăți. Pentru că orice-ar spune oricine, o amandină insiropată nu va putea fi înlocuită niciodată de fasting după ora 18.00. Nu cu acceptare absolută.

Acu’, ce vreau eu să vă întreb, pe cele care ați trecut printr-o experiență de-asta: cum fac eu să nu mă întorc la cretin? În cazul meu, cum fac să nu-mi mai fie dor de pâine cu unt și dulceață, de semințe, de torturi cu creme grețoase și dulci?

P. S. Am început să mă lepăd de kilograme pe 4 iunie. Și am zis eu că-mi dau 3 luni să scap de 8. Până astăzi am scăpat, deja, de 6,5 kg. 😉

My personal challange (slăbitul)

Acum fix 2 ani și o lună aveam aproape 70 de kg. O balenă eșuată pe cărările urbane ale capitalei care cu greu se putea mișca, cu eforturi supraomenești își lega șireturile și cu un self-esteem la nivel negativ. Nu se mai putea. Cu motivația stăteam la fel de prost cum am stat pe partea asta dintotdeauna. Mă ghiftuiam cu tot ce prindeam, ca înainte de sfârșitul lumii. Dar, cumva, am reușit să mă urnesc în treaba asta cu slăbitul. În 3 luni am reușit să mă lipsesc de vreo 8 kg. Fiecare zi mă motiva. Îmi găsisem cheia spre succes. Să văd că se mișcă acul cântarului spre stânga cel puțin la 2-3 zile.


Ajunsesem, în ianuarie 2019 la 55 de kg. O divetă a cărei prezență în corpul meu fusese nesperată și de neimaginat. Lumea era a mea. Mersul banal pe stradă se transformase într-o defilare pe catwalk, mândria mă împresurase pe toate părțile. Anul 2019 a fost anul vieții corpului meu de divă absolută.


2020 m-a băgat în dizgrație, odată cu pandemia. Am făcut la pâini de casă, checuri și mâncăruri gătite cu sos de nu-mi ajungea gura să le-nfulec pe toate. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit. Și am câștigat 5 kg frumoase, hotărâte să nu mai plece, stabile. Aaa, stați așa, că spre sfârșitul lui 2019 mai câștigasem deja vreo 5 față de alea 55 avute la început. Deci, acum mă învârt cu grație nebună pe la 65.


De ce vă scriu eu aici toate astea?! De ce mă dau eu în vileag și nu mă ascund undeva unde să nu mă știe nici vântu’ nici pământu’?! Pentru că mi-e rușine de lume mie, în general. Adică nu prea pot să zic o vorbă și să nu mă țin de ea.
Așa că, dacă îmi iau un angajament aici, în spațiul ăsta virtual pe care îl mai vizitați și voi, mă gândesc c-o să fac pe dracu’-n patru să îl duc la bun sfârșit.


Iată: de azi, 04 iunie 2020, încep să slăbesc din nou. O iau ușor, ca și acum 2 ani, fără presiuni (sic!). Doar cu gândul că dacă n-am ce povesti despre kg în minus peste 1 lună, mă fac de toată bafta. Și asta nu se poate. Nu pot afla ungherele www – ului că am zis o vorbă și-am zis-o degeaba.
Pe parcurs voi scrie update-uri. Mai ales pentru mine, pentru traking-ul revenirii mele la scurta perioadă în care am simțit că mica îndesată care mi-a locuit corpul e oale și ulcele.

04 iunie 2020 începe my personal challange!
There we GO, baby!

Îngrașă-te-acum, întreabă-mă cum!

Eeee, dar cine vă vindea vouă gogoși (vai, Doamne, gogoși. D-alea umplute cu gem sau nu, nu, simple, împletite, cu zahăr pudră) cum că ar fi slăbit mult și că se simte mare divă?!
Ce vorbești, Frantz, bag în mine ca-ntr-un spital. Orice și mult. Și mi-e o foame de lup d-ăla hămesit care n-a mai prins o căprioară de când era mic. Efectiv, zici că m-a ținut cineva fără apă și mâncare undeva-n captivitate și mi-a dat drumu’ acu’ între toate bunătățile pământului. Nu mă gândesc la fel de mult la nimic altceva, așa cum mă gândesc la mâncare. Seara, când mă pun în pat, ce planuri de viitor, ce retrospectivă a zilei?! Mă gândesc cu mare bucurie și nerăbdare că mâine bagă MBS la cantina Conservatorului și trebuie să fiu prima, să iau 2 porții. Savurez plăcinta cu mere de la „La Geam” (locul de unde ne mai cumpărăm noi de mâncare la muncă), de zici că-i umplută cu foiță de aur și trufe.


Dar, mai bine, vă relatez o întâmplare de zilele trecute, ca să înțelegeți cam cât de gravă e treaba și că, în curând, aș putea redeveni o posibilă inspirație pentru pictorii care-i urmează lu’ Rubens. M-am dus, împreună cu prietenul Cristi și prietenul Alin, să ne cumpărăm prânzul pentru muncă și am avut una dintre cele mai reale bucurii: aveau găluște cu prune. Am cerut 10. Prietenii mei, dragii de ei, au sărit pe mine ca ulii. Și au încercat în fel și chip să mă facă să mă răzgândesc: că, făi, ai innebunit de tot? Vrei să te faci iar cât casa? Iei 1, 2 maxim. Io nu, că le dau și colegilor (sanki). Am luat 10 cu promisiunea că eu mănânc maxim 5. A plâns inima în mine când i-au mai oferit și nu știu cui din găluștile MELE. Eu, vă jur, aș fi mâncat 10. Cam atât de inconștientă, dar înfometată sunt.


Nu-s gravidă. Am verificat. Nici în creștere nu sunt. Pierd în înălțime, că îmbătrânesc. Oi anticipa criza și bag la gușă să am pentru mai târziu?!
Treaba e că de câteva săptămâni nu mă mai opresc și-mi sfârâie dinții la fiecare îmbucătură, ca ceafa pe grătar.


În fiecare zi îmi spun că e ultima de chiolhăneală și că gata, e timpu’ să redevin o fostă grasă care-a devenit slabă și care nu, nu va mai deveni grasă, deși cam așa pare să se întâmple. N-am pus tot ce-am dat jos. Dar nici mult nu mai am.
Am și o explicație: sunt obosită. Și tre’ să dorm. Dar dacă și gust ceva, ce-are?!


P. S. Nu mai luați de bune sfaturile cucoanelor care vin pe facebook călare pe un avânt avid de notorietate și vă dau sfaturi despre slăbit, că ele au făcut și-au dres, că, mamă, ce rețetă au găsit ele… Oha. Ele o ard sub plapumă cu chipsuri și suculeț și pun poze de când era bunica fată mare.