Publicat în Ce caut eu in viata mea, Ma chinuie talentu'

The Locationist – filmul arderilor mele

Știți ce se spune despre oamenii norocoși. C-au mâncat ceva rahat când erau mici. Eu cred că m-am tăvălit în el. Pentru că am avut mare noroc până acum. Bine, fie vorba între noi, mi-ar fi plăcut și vreo 2 milioane câștigate la loto (fără să joc vreodată 😂), dar eu nu despre noroc de-ăla vorbesc. Eu mă gândesc la oameni. La cei pe care mi i-a adus Dumnezeu în cale sub formă de întâlniri magice.


Prima întâlnire magică a fost cu Dana Dorian. Cea care a văzut în mine potențial pe partea de actorie și care mi-a predat, printre muuulte alte lucruri minunate, primele principii de bază ale imbrăcării unui personaj. Bine, mai văzuse și mama veleitățile mele de actriță încă de mică (mânca-o-ar mama de actrița lu’mama) dar și eu îl văd pe Matei adevăratul Spiderman care o să și calce pe Lună, eventual cu o navă inventată și construită de el. 😂


A doua întâlnire magică a fost cu Cristi Puiu care m-a luat, acum mai multi ani, dintr-un apartament din Berceni și mi-a incredintat un rol micuț în Sieranevada. Cele 10 zile de filmare au fost magie pură. Cea mai bună școală. Și boost de încredere. Ceea ce a fost aur pentru mine.


Întâlnirea magică despre care vreau să vorbesc mai pe larg s-a întâmplat fix acum 1 an, pe un frig care-ți anihila orice neuron în încercarea lui de-a crea sinapse. Am intrat în biroul Georgiei Mihalcea, cea în fața căreia urma să dau o probă pentru un rol în filmul „The Locationist” și am plecat după vreo 2-3 ore. Am plecat cu gândul că, chiar dacă rămân doar cu discuția asta, tot sunt în câștig. Georgia e un munte de creativitate și am senzația, de fiecare dată când vorbesc cu ea, că are în cap niște lumi, diferite una de cealaltă, pline de personaje care trăiesc prin ce verbalizează/scrie ea.


Audiția a fost pentru rolul principal. Deși simțeam că eu și personajul nu suntem chiar ce trebuie împreună, m-am dus. Și-acasă ce făceam?! Și bine-am făcut, c-am plecat cu rolul dementei. Rol care, recunoaște orice om căruia i-am traversat viața, e mult mai potrivit pentru mine.
Filmul The Locationist (Locationista, în română) va apărea curând, în preajma Sărbătorilor. E un mediu metraj produs, după scenariul Georgiei Mihalcea, de 4 femei. Pentru că este despre femei. Și cine ne înțelege cel mai bine, dacă nu noi… 😂


În ceea ce mă privește, a fost o ardere continuă. Filmarea a durat 3 zile, dar pregătirea a însemnat 1 lună și jumătate de studiu. Neștiind cu ce se mănâncă actoria de film decât din cele câteva noțiuni pe care le primisem înainte de la Dana și Cristi Puiu, mi-am spus că fără studiu pe brânci și scormonirea instinctului până la os, n-o să am cum să fac treaba asta.


Am sacrificat săptămâni cu Matei (care s-au simțit, după, în relația noastră încordată). Am studiat furia feminină citind, ascultând podcast-uri și video-uri cu studii de caz, am parcurs cursuri de actorie (ce puteam sa accesez în pandemie) și am încercat să mă dezbrac de mine ca să o pot îmbrăca pe „angry woman”.
Pe tot timpul pregătirii am fost luată de mână și ghidată de Georgia (producător, regizor și scenarist) și Ela Gavrila (co-regizor și producător). Ajutorul primit de la ele m-a elucidat, m-a încărcat și mi-a trasat drumul către personaj. Pentru mine, om cu experiență aproape 0, ăsta a fost primul mare câștig. Bariera exprimării într-o limbă care nu e a ta (filmul este în engleză) cred că mi-a dat cel mai mult de furcă. Dar am primit ajutor și aici.

Zilele de filmare au fost ca o transă. Aș fi dormit pe platou, nu știu dacă am mâncat cât să mă hrănesc pentru o zi din cele 3. Am plutit. Și, în același timp, mă simțeam foarte prezentă. M-am surprins pe mine în vreo 2 situații. Am vrut să iau toate senzațiile care mă încercau si să mă hrănesc cu ele mult timp după.

Un alt câștig mare a fost că am întâlnit oameni care mi-au rămas în inimă. Andreea Dardea și Nico Toader, cele care s-au ocupat de machiajul și părul nostru, al actrițelor, mi-au fost îngeri păzitori. Au avut grijă de mine ca de o soră mai mică gata să dea piept cu lumea. A fost un sprijin pentru care le voi fi recunoscătoare mult timp. Cu Irina Szasz, producătoarea making-off-ului, autoarea cărții „CuMinte la Dalai Lama” am petrecut momente pline de conținut. M-am îmbogățit în urma discuțiilor cu ea. Am râs, am plâns, am filosofat și ne-am bucurat. Ela Gavrila, ancora de care țineam cu dinții la fiecare repetiție și căreia îi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare îndrumare, cu care aș fi stat zile în șir numai în exerciții de actorie, este o poezie pe picioare. O poezie contemporană. 🙂 Marcelei Motoc, colega mea de joc, îi mulțumesc pentru că m-a ajutat să-mi descopăr puterea interioară și determinarea de a duce până la capăt, cu bucurie, rolul. Albert Radu, cel care a semnat imaginea filmului, a fost, cumva, creierul lucid care, cu delicatete si umor, ne punea pe fagasul evenimentelor atunci cand mintile de femei o luau pe aratura. Aaa, si ne-a adus pepene. Un pepene intr-o zi de vara e apa rece de izvor. Lui Cristi Rogojinaru, cel care s-a ocupat de sunet, i-am afectat auzul, cu siguranta. O femeie furioasa poate fi un vulcan sonor…


Sunt atâtea de spus, dar sunt și multe altele pe care nu le pot scoate din inimă ca să le pun în cuvinte. Sunt recunoscătoare! Și-abia aștept să-l văd. E ca un copil așteptat cu nerăbdare și bucurie.
Vă țin la curent. 😎

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Cea mai frumoasă meserie din lume

Așa cum fac toți copiii, și eu visam când eram mică la diverse ocupații. Despre una dintre ele v-am povestit aici. N-a durat mult dorința asta aberantă și necinstită. C-au venit altele, odată cu diferitele etape ale creșterii mele. Am visat să fiu actriță, crainică Tv, profesor și câte și mai câte. M-a ferit Dumnezeu de dorința de a fi medic, că de mică mă scăpam pe mine când vedeam sânge.


Destinul (alegerile personale) a făcut în așa fel încât să n-am niciuna dintre cele de mai sus. Și cred că pentru mine s-a inventat o meserie nouă. Om bun la toate. Am stat în ultima vreme și am încercat să mă lămuresc de ce am luat-o pe calea asta.

Am găsit câteva răspunsuri:

  • îmi place să mă fac utilă. Să aibă oamenii nevoie de mine și eu să fiu acolo, să-i servesc
  • îmi plac oamenii. Mult de tot.
  • îmi place să particip la creșterea a CEVA. Să văd cum evoluează lucrurile și cum se întâmplă sub ochii mei, dar, mai ales, din mâna mea.

De-aia toate job-urile pe care le-am avut au răspuns nevoilor ăstora ale mele. Toate, adică 3 mari și late. În aproape 20 de ani de muncă. Motivul principal pentru care n-am renunțat ușor la niciunul dintre ele au fost, întotdeauna, oamenii. Colegii. Doamne, și ce colegi am mai avut. În toate locurile în care am lucrat, colectivul crea atmosfera celei de-a doua case. Iar pentru mine asta este mai important decât orice sumă de bani.


Revenind la subiectul postării, cea mai frumoasă meserie din lume este a mea. Îi spun meserie, că dă bine în titlu. Dar e un termen generic pentru orice job, ocupație. Și și a ta. Dacă ești, să zicem, mecanic auto și mirosul de benzină, motorină și ulei e cel după care tânjești dimineața când te trezești. Dacă desfundatul jiglerelor și reglarea frânelor este challenge-ul tău zilnic. În alte cuvinte, dacă faci treaba asta cu pasiune și bucurie, atunci ASTA e cea mai frumoasă meserie din lume. Și tu ai succes. Așa cum și eu mă simt un om de succes doar pentru că fac ce-mi place alături de oameni pe care am ajuns să îi iubesc și care să-mi devină prieteni pe viață.


În curând, voi petrece mai puțin timp cu ei. Dar nu mă pot desprinde de tot. Mi-e, practic, imposibil. Dar eliberez locul pentru altcineva. În finalul postării îți voi da link către anunțul de angajare pe postul meu.


Mulți ar putea să se întrebe: băi, nene, atâta gargară și, de fapt, tu nu mai stai în locul ăla de vis. De ce naiba pleci, dacă e așa mișto?!
Pentru că nevoia de a petrece mai mult timp cu copilul meu este mai mare decât orice (și v-am zis că mi-am păstrat timp și pentru a continua, într-un fel, drumul alături de actualii mei colegi).


Ce vreau eu, de fapt, să zic cu toată polologhia asta, e că ne dorim un/o coleg/colegă, care să se muleze pe spiritul echipei.

Cum ar trebui să fie, dincolo de ce scrie în anunț:

  • să îi placă oamenii rău
  • să înțeleagă că, mai presus de orice, cei care ne calcă pragul trebuie să se simtă ca acasă. Sau că trebuie tratați ca musafiri prețioși în casa noastră.
  • să îi placă să construiască, alături de colegi, o echipă bine închegată și orientată spre nevoile clienților
  • să zâmbească mult. Autentic.
  • să îi placă să învețe lucruri care îi vor folosi pe tot parcursul vieții profesionale.

Dacă știți pe cineva care e așa și care-și doreste să înceapă o experiență frumoasă, trimiteți-i linkul postării mele sau al anunțului de mai jos.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2519065278372140&id=1398531270425552