Violeta Giol (Vio ii spun in capul meu, ca o prietena wanna be), este unul dintre oamenii care m-au primit cu bratele deschise in comunitatea SuperBlog. Cu incurajari, a ras la glumele mele rasuflate din articole, m-a laicuit…V-am spus ca sunt oameni draguti. A raspuns si ea invitatiei mele de a scrie un articol pe tema autoironie si umor intr-o situatie/context dificila. Si ce frumos a raspuns! Dupa ce l-am citit mi-am dat seama ca e sora mea de galagie in cap. Mama, de 40+, cu framantari ascunse sub umor si misto de sine insasi, corporatista…A, stai, ca io nu-s. Ma rog, cu multe puncte comune. Mi-a trimis aseara un articol absolut savuros, pe care vi-l arat si voua mai jos, ca sa va identificati, macar in sufletul vostru, ca sa zambiti, ca sa va faca ziua mai frumoasa. Multumesc, Vio! 😛
Băi, eu cred ca toți suntem proști, într-o oarecare măsură. Adică eu cred că fiecare are, într-un anumit moment al vieții lui, o doză mai mare de prostie decât în mod normal. Se ard niște circuite, sinapsele o iau razna, ceva se întâmplă. Oricine-am fi.
Dar în perioada asta constat că suntem puțini ăia care nu știm mai nimic. Și lumea s-a deșteptat brusc. Au apărut ăia de se-ncurcă de raza divină când merg la pas. Eu recunosc că îmi dau seama că nu știu prea multe. Și mi-e greu, cu mintea mea să înțeleg dedesubtul unor lucruri care se întâmplă. Nu știu unde să mă duc cu mintea ca să rezolv dilemele.
Habar n-am. E o limită. Și-atunci apelez la alte calități care mă recomandă. Nu, nu vocea și talentul, că astea-s vax acum. Nu interesează pe nimeni. Mă duc la responsabilitate și grija față de om. Oricine ar fi ăla. Că majoritatea mare merităm să trăim liniștiți.
Nu pot cuprinde cu creieru’ meu conspirații la nivel global cu prețul a milioane de vieți (pe motiv de sănătate sau sărăcie cruntă), nici schimbări de valori mondiale cu forța și nici interese personale a câtorva în detrimentul a miliarde. Nu pot. Așa că fac ce cred eu că e mai bine pentru mine, familia mea, prieteni, doamna de la magazin și vecinu’ de palier cu care împart liftul și casa scării. Am grijă. Port mască, mă dezinfectez și mă spăl pe mâini mult mai des decât o făceam. Și nu m-apropii prea mult. Și-așa am momente în care sunt anti-socială maxim. Sunt celebră în grupul de prieteni pentru „Nu vreau prieteni noi!”
Liberă sunt și-acum. Îmi desfășor viața și mă bucur de tot ce fac. Nu mă ține nimeni să n-o fac. Dar, dacă ăia luminații, care descurcă ei cu mințile lor enigmele lumii acu’ și știu ei mai bine nu au și asta la purtător, de responsabilitate vorbesc, s-ar putea sa nu mai am nici dramul ăsta de libertate. Să nu-l mai aibă nimeni. Și să ne distrugem bucuriile zilnice unii altora. Să ne afundăm în drame care ne lasă nouă și copiilor noștri cicatrici pe viață.
Eu nu aș vrea, n-aș putea să suport gândul că sunt trigger-ul pentru nenorocirea cuiva. Oare s-a-nrăit lumea așa de tare? Oare egoismul extrem și nepăsarea au distrus orice urmă de grijă pe care ne-o purtăm reciproc?!
Anul trecut pe vremea asta nu scriam nimic. Nu aveam blogul ăsta. Încă eram în negocieri cu mine dacă s-o fac sau nu, dacă să mă expun sau să stau liniștită în banca mea. Așa cum am fost învățați majoritatea. Să nu încercăm. Dacă ne facem de râs, Doamne-ferește!? Să ne vedem de programul zilnic, de orarul vieții care să fie în concordanță cu lumea. Să nu îndrăznim, să nu ridicăm capul. Că e penibil.
Nu e penibil nimic din ceea ce îți face plăcere. Nimic din ce îți aduce împlinire. Nimic din ceea ce îți aduce bucuria de a-ți practica pasiunea.
N-am mai scris în ultima vreme pentru că nu mai vreau să scriu despre pandemie. Știu, știu că la cărți scrie că trebuie să abordezi subiecte de actualitate ca să generezi click-uri și să fii „citit”. Dar nu mai pot cu subiectul ăsta. De-aia nici nu mă mai uit la știri. Numai că și Facebook-ul (mult mai puțin instagramul, slavă Domnului!) geme de Floricici Dansatoare și de Vadimi care urlă. Urlăăăăă zilnic cu CAPS LOCK. Că-i microcipează, că îi scurtcircuitează pe dorsal cu 5G, că vine nenea ăla, născatoru’ de sisteme de operare și ne vaccinează cu forța etc. M-aș vaccina contra prostiei și idioțeniei, că le simt cum stau după ușă și mă pândesc.
Se ceartă cumetrii-ntre ei că unu’ s-a lăsat termoscanat și celălalt l-a făcut sclav, se bălăcăresc duamnele în parc că inconștientele își scot copiii fără mască pe bicicletă și conștientele îi leagă strâns de nas și îi acoperă cu ceolofan din cap până în picioare. (Nu de el îmi e, da’-s corectă! De ce să fie purtător?!)
Săritu’ la beregată era sport național și până s-apară Covidu’. Acu’ ne pregătim de Olimpiadă. Și io-i dau cu mișto-uri și cu ha ha-uri, da’-mi vine să plâng. Nu-i suficientă distanțarea asta fizică?! Nu-i suficient că eram oricum alienați de lipsa timpului și de tehnologie, nu-i trist, deja, că nenorocitu’ ăsta de virus ne-a ținut în case 2 luni?!
Nu mai pot cu teoria conspirației. Nu mai pot cu cei care nu știu cum să facă față fricii și își construiesc povești, alimentați de tot felul de debili care emit ipoteze care mai de care mai fantastico-ireale. E plin de scenarii peste tot. Ne-am transformat subit în scenariști de filme apocaliptice.
Voi n-ați vrea să se termine? Să ne vedem liniștiți de pisicile noastre pe insta și Facebook, de selfie-urile noastre, de tik-tok-uri funny, că dacă tot a apărut și canalu’ ăsta, tre’ să-l omenim și pe el cu abonați. Și e funny! Nu mai vreau s-aud în viața mea: 5G, termoscanare, microcipare, și toate variantele de exterminare care ni se pregătesc.
Aș putea să mă încadrez. Pentru că acest nou tip de divă are caracteristici din cele mai alese, așa cum nicio tipologie de femeie n-a avut până acum. Bine, nici pandemie n-am mai trăit.
Diveta de pandemie e femeia care a bătut orice record al depunerii de grăsime pe propriul corp, record pe care nutriționiștii nu l-ar fi bănuit vreodată, nu l-ar fi luat în calcul. Adică dacă la cărțile de specialitate zice ca poți să te-ngrași maxim 4 kg pe lună, diveta noastră îți va demonstra că a bătut de mult asta. Ea a luat 6. 6! Doamna noastră pune preț pe aspectul interior. Și înțelege că exteriorul e trecător. Deci nivelul de înțelepciune atinge cote maxime. Ca atare, așează frumos pe interior meniurile. Nu le trântește oricum. Semințele cu cola sunt pentru Netflixul de seara, pâinea multă cu unt gras e pentru „de dimineață”, ciocolățile sunt desert pentru cele 5 mese zilnice (1 ciocolată = 1 desert). Vă spun. E mult mai calculată și mult mai înțeleaptă. Înțelege că un interior ghiftuit ține de cald minții tulburată de panica necunoscutului.
Iubita dă hainele de firmă călcate și frumos aranajate pentru preumblarea prin lume și menite să aducă admirația, pe diversitatea petelor de mâncare pe țesături comode care să-i învelească trupul. E conștientă că asta e emblema „noii femei”. Gospodina. Femeia care stă în casă. Femeia post-pandemică. Femeia ale cărei arme puternice în fața bărbatului vor fi multitudinea, culorile, mirosul și chiar gustul urmelor de talent culinar lăsate pe hainele de casă. Asta va fi puterea ei de atracție. Un bărbat profund înfometat va da oricând rujul ei Chanel și mirosul de parfum de 800 de lei pe o ciorbiță de perișoare și friptură de vită la cuptor.
Femeia asta nouă visează să hrănească găini în curte dimineața și să culeagă roșiile de pe aracii înfipți de ea în pământ cu două luni în urmă. Se îmbată cu mirosul de pâine proaspătă care-i umple ograda, știind că până acum ceva timp știa să facă doar omletă. Planurile ei de viitor vor include decizia de a-și lua sau nu solar în curte. Acest tip de reprezentantă a sexului frumos va înțelege că o minte aglomerată de întrebări existențiale e o piatră de moară pe care nu merită să o cari. Că relaxarea soră cu lobotomizarea îți dă un soi de libertate și fericire pe care doar proștii o au. Ete, și ce?! Dacă-i fericire și dacă-i liberatate, ce mai contează de unde vin?
80% dintre condiții sunt îndeplinite. Restul sunt chestiuni organizatorice care necesită timp și planificare. Toată viața mi-am dorit să fiu o divă. Am vrut eu, în sufletul meu, știind că n-am nicio șansă, să găsesc o cale prin care să ies din mulțime cu calitățile unei femei de genul ăsta. A venit si vremea mea! Știam eu! I’m a fucking post-pandemic diva! 😜
Am început anul în forță. Cu planuri mari care-mi dădeau un bust în creativitate și energie. Mereu am funcționat așa. Îmi pun un target, de orice fel, și cresc eforturile cu tot cu avânt către încolo. În cadrul terapiei am reușit să descătușez niște izvoare de creativitate pe care le țineam ascunse bine. Și începuseră să se vadă rezultate. Am fost la două castinguri pentru două filme. Unul de scurt metraj (am obținut pe loc un rol, în cadrul castingului) și unul de lung metraj (a fost chiar în buza pandemiei și nu știu rezultatul). Rezultatele au contat, oricum, mai puțin. Pentru un non-actor, un casting cu feedback pozitiv din partea profesioniștilor e ca și luat în sufletul lui. Începusem să am idei care se creionau frumos în capul meu limpede după mult timp de ceață și haos. Aveam planuri mari cu mine. Eram pe cai.
Acum sunt doar verzi pe pereți. Mă simt de parcă aș scrie despre altcineva sau despre eu în altă viață. Care nu mai seamănă cu asta. N-au nicio legătură. Nu-s deprimată. Nu așa cum mă așteptam să fiu în contextul ăsta. Mă uit doar perplexă, zi după zi, la ce se întâmplă în mine și văd doar imediatul. Acum sau mâinele calendaristic. Nu am capacitatea de-a vedea mai departe. Cred că majoritatea suntem așa. Într-o așteptare a reluării vieții așa cum o știm de dinaintea pandemiei, deși știm cu convingere că n-o să mai fie. Și ne-ntrebăm: bine, bun. Nu va mai fi la fel. Dar cum?! Nici n-avem idee. Facem scenarii care e foarte posibil să n-aibă legătură cu nimic. Dar scenariile ne țin.
Sunt un om preocupat doar de nevoile și siguranța familiei și a prietenilor. Asta-i singura preocupare. N-am niciun plan de viitor. Nu mă pot gândi la unul. Diminețile-s ori cu ușoară anxietate, ori cu listă de bucate, jocuri de copii, să umplem ziua… Doar chestii concrete.
Tot ce am făcut vreodată în afara familiei are legătură cu oamenii (job, activități, pasiuni etc.), cu socialul. Dar dacă noi până acum ne luptam să eliminăm, prin toleranță, diferențele dintre noi, ce vom putea face să eliminăm frica care-i va transforma pe ceilalți în inamici?! Raporturile dintre noi se vor schimba. Să iei unui om „dreptul” de a îmbrățișa oamenii dragi, de a-i simți aproape e ca și cum i-ai castra spiritul.
Schimbarea pe care o aduc frica, izolarea venite cu pandemia asta e o schimbare la nivel de individ. Fizic sunt atinși un număr finit care ne e urlat în toate programele de știri. Dar psihic… Vor fi puțini care scapă. Cunosc oameni puternici care acum au fost doborâți. Oameni cu credință puternică pe care Dumnezeul lor nu-i mai ajută în atacurile de panică repetate și care nu le mai e suficient în singurătate. Oameni pe care nu-i mai recunoști ca fiind ăia pe care îi știai. Unii se retrag, alții hărțuiesc din nevoia de-a-și alina singurătatea.
Planurile de viitor sunt bucăți de speranță. Nu le mai avem. Nu ni le mai permitem. Planurile de viitor sunt aripi care se-ntind și primul pas în zborul nostru. De două luni ne sunt tăiate din rădăcină.
O să stăm cuminți, într-o amorțeală zilnică, așteptând să crească la loc. Optimista din mine zice c-or să fie de câteva ori mai puternice și mai mari decât cele pe care le-am avut.
De câteva zile, educatoarea lui Matei a început să ne trimită, prin intermediul unui părinte, materiale didactice pentru activitățile cu copiii. Ea ieșise din grupul părinților cu câteva luni bune în urmă, pentru că nu mai suporta nivelul de inteligență și implicare al atâtor mame pe un singur grup de whatsapp. Acum e nevoită să reintre în grup din cauza (zic eu), datorită (zic alții) decretului dat legat de educația la distanță chiar și a copiilor de grădiniță.
Măi, tre’ să existe dosar online pentru fiecare copil și se presupune că trebuie dovezi una peste alta cum că, deși plin de frustrările imposibilității de-a ieși afară 1 lună și ceva, copilul acumulează informații dom’ne, informații din programa școlară.
Săraca educatoare, săracii copii, săracii noi, părinții. Cică hai să vedem ce variante sunt: ori pe zoom la o oră prestabilită în fiecare zi. Adică să stea copilu’ de grupă mijlocie cumințel, în pijămăluță, în fața laptop-ului și să o asculte pe doamna, nevoită, săraca, să spele pe cap mai des decât îi vine s-o facă, și să mai și presteze activități. Pfff… În primul rând că eu refuz să mă aranjez în fiecare zi că tre’ să intru online pe zoom cu părinții și educatoarea. Este exclus. Matei, la țară fiind, are treabă în curte. Treabă treabă nu…
A doua variantă era să ne trimită programa pe whatsapp și cerințele și noi să executăm cu copiii și să trimitem dovezi că ne-am ocupat și copilul a executat. Nu e obligatoriu, dar ar fi bine. Pentru dosar. 90% din materiale tre’ printate. Dacă n-ai imprimantă, ori le reproduci tu, părintele, așa cum poți, ori pui mască, mănuși și speri să nu iei amendă căutând în draci un centru de copiere, ori… Faci ca mine și citești mesajele de pe whatsapp și mai dai drumu’la un film pe Netflix, timp în care copilul are treabă în curte. Repet: treabă treabă, nu așa…
Trăim aceste cazne online și pentru că au fost părinți care au scris ministerului educației ori pe facebook, ori direct, că nu se poate, dom’le, e inadmisibil așa ceva! Copilul nu acumulează, nu dezvoltă noi competențe și abilități, copilul a regresat, prin urmare, nu a profitat de acest timp, atât de prețios în procesul învățării. 😂 Haide, măi, pe bune! Zi-ne tu părintele anului! Da’ de ce nu îl ajuți tu? Câte clase îți trebuie ție, părinte de copil de grădiniță, să fii în stare să îl înveți mijloace de transport și zilele săptămânii?!
Ca să nu mai vorbesc de cheful cadrelor didactice. Care… că știau să folosească aplicațiile astea, că nu știau… Au fost nevoite să se pună la punct repedeeee. Și ele cu proprii copii în casă care se plictisesc și au nevoie de atenție, cu pâinea și banana breadu’ în cuptor, cu păru’ nespălat și pantalonii de pijama sub birou, în afara cadrului… Ce să mai, o bucurie și-o plăcere și pentru ele.
În sfârșit, Matei o să aibă nota scăzută la purtare pentru că mama lui e o neimplicată și o dezinteresată. Măcar o să știe cum arată spanacul, pătrunjelul și răsadurile de roșii. Și căruța, că tot vorbeam de mijloace de transport.
Am feed-ul rețelelor de socializare plin de postări ale oamenilor care traversează perioada asta BINE. Vorbesc despre proiecte, despre organizarea zilelor pe ore pentru a face față #workfromhome, atașează poze cu laptop-uri în bătaia razelor de soare și cu cănile de cafea lângă, aterizate, parcă, din marile cafenele bucureștene. Oameni mulți care au idei. Care-s creativi, care gândesc și acum limpede și pot și funcționa.
Sunt invidioasă și mă și enervează haștagiștii ăștia senini și aparent neatinși de starea noastră, a celorlalți, care de-abia deschidem ochii dimineața, după ce nu i-am închis toată noaptea. Refuz categoric să cred că există vreun om care e 100% zen în situația asta sau că există vreunu’ a cărui viață nu a suferit nicio modificare.
Dar îi admir. Și-aș vrea și eu.
Aș vrea să nu mai umblu bezmetică prin casă, fără nicio noimă, fără vreo treabă anume. Adică mi-ar plăcea să nu mai pară holu’ maică-mii loc de promenadă în ospiciu. Mi-ar plăcea să nu mai întreb de 5 ori pe zi ce zi e mâine și să mi se strângă sufletu’ când aud același „miercuri” de fiecare dată.
Să știți că mi-e rușine c-am simțit un pic de ușurare când s-a prelungit starea de urgență. M-am bucurat, în sinea mea, ca să am timp să slăbesc la loc, că mănânc ca Joiana (mi-a revenit repede pofta de mâncare), să nu ies din bârlog chiar vai steaua mea. Să încep să fac mișcare nu numai până la frigider și-napoi, să pot să dau și io ochii cu lumea.
Așa că-mi dau următoarea temă (proiecte și #workfromhome nexam pentru mine, că nu e cazu’):
Cum ar fi dacă n-aș mai tranzita curtea, pur și simplu, și m-aș bucura, dracu’, de ea și de soare și de pomi înfloriți și de pui și de verdeață și de viață…
Cum ar fi dacă aș realiza că sunt copii care n-au pus piciorul pe trotuarul din fața blocului de 30 de zile și care nu zic nici pâs când mamele lor le explică de ce sunt „sechestrați” la vârsta lor, între 4 pereți, fără să știe până când.
Dar cum ar fi dacă m-ar trăzni gândul că noi facem ceva dulce în fiecare zi, de zici că, de când ne-am izolat, sărbătorim Paștele, că Paștele ține anu’ ăsta 2 luni, și sunt familii care-și numără seara ce le-a mai rămas din salariul trecut, ca să știe ce pot să cumpere pentru mâncare a doua zi…
Cum ar fi dacă m-aș bucura de pământul de sub unghii înainte de-al spăla, știind că am săpat după spanac proaspăt să-l arunc în oală și am plantat arpagic…
Cum ar fi dacă mi-aș da două palme peste ochi și mi-aș târî curu’ afară în fiecare dimineață și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru toate zilele în care suntem sănătoși?! Și poate fac și 2-3 genuflexiuni, dacă tot sunt acolo…
Cum ar fi dacă m-aș gândi cu speranță și bucurie, cu recunoștință și încredere la perioada de după și aș îngropa frica de tot, știind că, dacă sunt sănătoasă fizic și la căpuț, o să fiu în stare să muncesc și să fac bani să trăim…
Ăsta-i planu’! Io vă zic: m-apuc de el de mâine dimineață, că, deocamdată, am o pâine d-aia bună la dospit și nu vreau să-i ratez degustarea.
