Arhive pe etichete: Pandemie

Când credem că știm tot și, de fapt, nu știm nimic…

Băi, eu cred ca toți suntem proști, într-o oarecare măsură. Adică eu cred că fiecare are, într-un anumit moment al vieții lui, o doză mai mare de prostie decât în mod normal. Se ard niște circuite, sinapsele o iau razna, ceva se întâmplă. Oricine-am fi.


Dar în perioada asta constat că suntem puțini ăia care nu știm mai nimic. Și lumea s-a deșteptat brusc. Au apărut ăia de se-ncurcă de raza divină când merg la pas. Eu recunosc că îmi dau seama că nu știu prea multe. Și mi-e greu, cu mintea mea să înțeleg dedesubtul unor lucruri care se întâmplă. Nu știu unde să mă duc cu mintea ca să rezolv dilemele.

Habar n-am. E o limită. Și-atunci apelez la alte calități care mă recomandă. Nu, nu vocea și talentul, că astea-s vax acum. Nu interesează pe nimeni. Mă duc la responsabilitate și grija față de om. Oricine ar fi ăla. Că majoritatea mare merităm să trăim liniștiți.


Nu pot cuprinde cu creieru’ meu conspirații la nivel global cu prețul a milioane de vieți (pe motiv de sănătate sau sărăcie cruntă), nici schimbări de valori mondiale cu forța și nici interese personale a câtorva în detrimentul a miliarde. Nu pot. Așa că fac ce cred eu că e mai bine pentru mine, familia mea, prieteni, doamna de la magazin și vecinu’ de palier cu care împart liftul și casa scării. Am grijă. Port mască, mă dezinfectez și mă spăl pe mâini mult mai des decât o făceam. Și nu m-apropii prea mult. Și-așa am momente în care sunt anti-socială maxim. Sunt celebră în grupul de prieteni pentru „Nu vreau prieteni noi!”


Liberă sunt și-acum. Îmi desfășor viața și mă bucur de tot ce fac. Nu mă ține nimeni să n-o fac. Dar, dacă ăia luminații, care descurcă ei cu mințile lor enigmele lumii acu’ și știu ei mai bine nu au și asta la purtător, de responsabilitate vorbesc, s-ar putea sa nu mai am nici dramul ăsta de libertate. Să nu-l mai aibă nimeni. Și să ne distrugem bucuriile zilnice unii altora. Să ne afundăm în drame care ne lasă nouă și copiilor noștri cicatrici pe viață.


Eu nu aș vrea, n-aș putea să suport gândul că sunt trigger-ul pentru nenorocirea cuiva. Oare s-a-nrăit lumea așa de tare? Oare egoismul extrem și nepăsarea au distrus orice urmă de grijă pe care ne-o purtăm reciproc?!

Sunt o spălată pe creier…

Anul trecut pe vremea asta nu scriam nimic. Nu aveam blogul ăsta. Încă eram în negocieri cu mine dacă s-o fac sau nu, dacă să mă expun sau să stau liniștită în banca mea. Așa cum am fost învățați majoritatea. Să nu încercăm. Dacă ne facem de râs, Doamne-ferește!? Să ne vedem de programul zilnic, de orarul vieții care să fie în concordanță cu lumea. Să nu îndrăznim, să nu ridicăm capul. Că e penibil.

Nu e penibil nimic din ceea ce îți face plăcere. Nimic din ce îți aduce împlinire. Nimic din ceea ce îți aduce bucuria de a-ți practica pasiunea.

N-am mai scris în ultima vreme pentru că nu mai vreau să scriu despre pandemie. Știu, știu că la cărți scrie că trebuie să abordezi subiecte de actualitate ca să generezi click-uri și să fii „citit”. Dar nu mai pot cu subiectul ăsta. De-aia nici nu mă mai uit la știri. Numai că și Facebook-ul (mult mai puțin instagramul, slavă Domnului!) geme de Floricici Dansatoare și de Vadimi care urlă. Urlăăăăă zilnic cu CAPS LOCK. Că-i microcipează, că îi scurtcircuitează pe dorsal cu 5G, că vine nenea ăla, născatoru’ de sisteme de operare și ne vaccinează cu forța etc. M-aș vaccina contra prostiei și idioțeniei, că le simt cum stau după ușă și mă pândesc.

Se ceartă cumetrii-ntre ei că unu’ s-a lăsat termoscanat și celălalt l-a făcut sclav, se bălăcăresc duamnele în parc că inconștientele își scot copiii fără mască pe bicicletă și conștientele îi leagă strâns de nas și îi acoperă cu ceolofan din cap până în picioare. (Nu de el îmi e, da’-s corectă! De ce să fie purtător?!)

Săritu’ la beregată era sport național și până s-apară Covidu’. Acu’ ne pregătim de Olimpiadă. Și io-i dau cu mișto-uri și cu ha ha-uri, da’-mi vine să plâng. Nu-i suficientă distanțarea asta fizică?! Nu-i suficient că eram oricum alienați de lipsa timpului și de tehnologie, nu-i trist, deja, că nenorocitu’ ăsta de virus ne-a ținut în case 2 luni?!

Nu mai pot cu teoria conspirației. Nu mai pot cu cei care nu știu cum să facă față fricii și își construiesc povești, alimentați de tot felul de debili care emit ipoteze care mai de care mai fantastico-ireale. E plin de scenarii peste tot. Ne-am transformat subit în scenariști de filme apocaliptice.

Voi n-ați vrea să se termine? Să ne vedem liniștiți de pisicile noastre pe insta și Facebook, de selfie-urile noastre, de tik-tok-uri funny, că dacă tot a apărut și canalu’ ăsta, tre’ să-l omenim și pe el cu abonați. Și e funny! Nu mai vreau s-aud în viața mea: 5G, termoscanare, microcipare, și toate variantele de exterminare care ni se pregătesc.

Diva de pandemie

Aș putea să mă încadrez. Pentru că acest nou tip de divă are caracteristici din cele mai alese, așa cum nicio tipologie de femeie n-a avut până acum. Bine, nici pandemie n-am mai trăit.

Diveta de pandemie e femeia care a bătut orice record al depunerii de grăsime pe propriul corp, record pe care nutriționiștii nu l-ar fi bănuit vreodată, nu l-ar fi luat în calcul. Adică dacă la cărțile de specialitate zice ca poți să te-ngrași maxim 4 kg pe lună, diveta noastră îți va demonstra că a bătut de mult asta. Ea a luat 6. 6!
Doamna noastră pune preț pe aspectul interior. Și înțelege că exteriorul e trecător. Deci nivelul de înțelepciune atinge cote maxime. Ca atare, așează frumos pe interior meniurile. Nu le trântește oricum. Semințele cu cola sunt pentru Netflixul de seara, pâinea multă cu unt gras e pentru „de dimineață”, ciocolățile sunt desert pentru cele 5 mese zilnice (1 ciocolată = 1 desert). Vă spun. E mult mai calculată și mult mai înțeleaptă. Înțelege că un interior ghiftuit ține de cald minții tulburată de panica necunoscutului.

Iubita dă hainele de firmă călcate și frumos aranajate pentru preumblarea prin lume și menite să aducă admirația, pe diversitatea petelor de mâncare pe țesături comode care să-i învelească trupul. E conștientă că asta e emblema „noii femei”. Gospodina. Femeia care stă în casă. Femeia post-pandemică. Femeia ale cărei arme puternice în fața bărbatului vor fi multitudinea, culorile, mirosul și chiar gustul urmelor de talent culinar lăsate pe hainele de casă. Asta va fi puterea ei de atracție. Un bărbat profund înfometat va da oricând rujul ei Chanel și mirosul de parfum de 800 de lei pe o ciorbiță de perișoare și friptură de vită la cuptor.

Femeia asta nouă visează să hrănească găini în curte dimineața și să culeagă roșiile de pe aracii înfipți de ea în pământ cu două luni în urmă. Se îmbată cu mirosul de pâine proaspătă care-i umple ograda, știind că până acum ceva timp știa să facă doar omletă. Planurile ei de viitor vor include decizia de a-și lua sau nu solar în curte.
Acest tip de reprezentantă a sexului frumos va înțelege că o minte aglomerată de întrebări existențiale e o piatră de moară pe care nu merită să o cari. Că relaxarea soră cu lobotomizarea îți dă un soi de libertate și fericire pe care doar proștii o au. Ete, și ce?! Dacă-i fericire și dacă-i liberatate, ce mai contează de unde vin?

80% dintre condiții sunt îndeplinite. Restul sunt chestiuni organizatorice care necesită timp și planificare. Toată viața mi-am dorit să fiu o divă. Am vrut eu, în sufletul meu, știind că n-am nicio șansă, să găsesc o cale prin care să ies din mulțime cu calitățile unei femei de genul ăsta. A venit si vremea mea! Știam eu!
I’m a fucking post-pandemic diva! 😜