Diva de pandemie

Aș putea să mă încadrez. Pentru că acest nou tip de divă are caracteristici din cele mai alese, așa cum nicio tipologie de femeie n-a avut până acum. Bine, nici pandemie n-am mai trăit.

Diveta de pandemie e femeia care a bătut orice record al depunerii de grăsime pe propriul corp, record pe care nutriționiștii nu l-ar fi bănuit vreodată, nu l-ar fi luat în calcul. Adică dacă la cărțile de specialitate zice ca poți să te-ngrași maxim 4 kg pe lună, diveta noastră îți va demonstra că a bătut de mult asta. Ea a luat 6. 6!
Doamna noastră pune preț pe aspectul interior. Și înțelege că exteriorul e trecător. Deci nivelul de înțelepciune atinge cote maxime. Ca atare, așează frumos pe interior meniurile. Nu le trântește oricum. Semințele cu cola sunt pentru Netflixul de seara, pâinea multă cu unt gras e pentru „de dimineață”, ciocolățile sunt desert pentru cele 5 mese zilnice (1 ciocolată = 1 desert). Vă spun. E mult mai calculată și mult mai înțeleaptă. Înțelege că un interior ghiftuit ține de cald minții tulburată de panica necunoscutului.

Iubita dă hainele de firmă călcate și frumos aranajate pentru preumblarea prin lume și menite să aducă admirația, pe diversitatea petelor de mâncare pe țesături comode care să-i învelească trupul. E conștientă că asta e emblema „noii femei”. Gospodina. Femeia care stă în casă. Femeia post-pandemică. Femeia ale cărei arme puternice în fața bărbatului vor fi multitudinea, culorile, mirosul și chiar gustul urmelor de talent culinar lăsate pe hainele de casă. Asta va fi puterea ei de atracție. Un bărbat profund înfometat va da oricând rujul ei Chanel și mirosul de parfum de 800 de lei pe o ciorbiță de perișoare și friptură de vită la cuptor.

Femeia asta nouă visează să hrănească găini în curte dimineața și să culeagă roșiile de pe aracii înfipți de ea în pământ cu două luni în urmă. Se îmbată cu mirosul de pâine proaspătă care-i umple ograda, știind că până acum ceva timp știa să facă doar omletă. Planurile ei de viitor vor include decizia de a-și lua sau nu solar în curte.
Acest tip de reprezentantă a sexului frumos va înțelege că o minte aglomerată de întrebări existențiale e o piatră de moară pe care nu merită să o cari. Că relaxarea soră cu lobotomizarea îți dă un soi de libertate și fericire pe care doar proștii o au. Ete, și ce?! Dacă-i fericire și dacă-i liberatate, ce mai contează de unde vin?

80% dintre condiții sunt îndeplinite. Restul sunt chestiuni organizatorice care necesită timp și planificare. Toată viața mi-am dorit să fiu o divă. Am vrut eu, în sufletul meu, știind că n-am nicio șansă, să găsesc o cale prin care să ies din mulțime cu calitățile unei femei de genul ăsta. A venit si vremea mea! Știam eu!
I’m a fucking post-pandemic diva! 😜

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Ce vrei să te faci când o să fii mare? Asta era întrebarea pe care mi-o adresau, invariabil, musafirii sau gazdele caselor în care mă duceam cu mama, tata și sor-mea. Au început cam de când aveam 9-10 ani. Pe la 20-21 au schimbat-o cu „când te măriți”. P-aia cu „când faci un copil” nu prea au mai avut cum să mi-o adreseze că am facut copil înainte să mă mărit. Am scăpat.

Ma duceam eu, frumos, în vizita la rude și mai întâi mă lăsau să-mi fac număru’ cu cotrobăitu’ prin casă. Sertarele erau viața mea. Unde găseam un sertar, pac, mă înfigeam în el și până nu vedeam tot ce conține, nu treceam la următoru’. Mama îmi și zicea mereu, înainte să plecăm de acasă: „măi, mamă, te rog io frumos, nu mai umbla prin lucrurile oamenilor, că n-or să ne mai primească. Ne facem de rușine!” N-aveam nicio treabă.

După ce îmi făceam damblaua și luam la rând toate cotloanele casei în care ne duceam în vizită, mă luau la întrebări:” ia zi, Muru, ce vrei să te faci cand o să fii mare? ” Și io le livram ce știam că-i distrează la maxim: „amanta patronului”, răspundeam încântată ca și cum tocmai le-aș fi dezvăluit faptul că vreau să devin un mare savant în fizică cuantică. Pfff, ce de râsete, ce mai veselie. Începea spectacolu’. „Păi cum așa?”, mă întrebau de dragul jocului conversațional, deși o mai făcuseră și ultimile dăți când ne văzuserăm. „Păi da, că vreau bani mulți și să nu fac nimic”. Ce-i drept, nu știam că voi evolua într-o ființă plăpândă de 1.58 cm și veșnic la 60 de kg. Dar, ce vorbim noi aici, când ți-e dat un astfel de destin, sufletul contează.

Mama nu prea înțelegea ea de unde mi se fixase în cap ideea asta. Era fix după Revoluție și cred c-auzisem eu, în stanga și-n dreapta, povești despre fete d-astea de succes. 😉. Dar a avut grijă, ca orice părinte responsabil și sănătos la cap, să-mi pună ziarul cu anunțuri de angajare în brațe fix când am terminat facultatea. Îmi încercuia, frumos, 2-3 anunțuri/zi și stătea lângă mine până dădeam telefon să mă programez la interviu. N-am nimerit un job de fata de succes. „Ghinionu'” a fost c-am nimerit într-o firmă foarte serioasă, unde am lucrat 13 ani.

Acu’… Dacă stau bine să mă gândesc, am avut numai șefi femei. În afara de actualul, care e fratele meu de suflet. Deci… Fail la cariera strălucită.
Nimic din ce scoteam eu pe gură că vreau să mi se întâmple (de dragul show-ului casnic, desigur) nu s-a întâmplat: am tras la căruțe ca și cum ar fi fost ale mele cu tot cu cai, m-am agitat, m-am băgat sa-nvăț și de-aia și de-aia, unde era nevoie de un om, eu eram cu 2 degete ridicate. Acu’ s anxioasă, disperată să fiu angajatul indispensabil, mereu într-o panică d-asta cu timpul și cu perfecțiunea. Zic acum… Adică de când am început să muncesc, cu vreo 18 ani în urmă .

Ce m-am făcut când m-am făcut mare?! Multifuncțională, ca imprimantele.