Publicat în Rețete cu poveste

Prăjitură cu migdale, lămâie şi fructe de pădure

De o perioadă, mai exact după ce am terminat de filmat The Locationist (despre care abia astept să vă povestesc pe larg într-un post dedicat) relaţia cu Matei e ciudată. Mă pedepseşte, încă, pentru orice moment pe care nu îl petrec cu el. A fost o perioadă grea atunci. Mi-a simţit lipsa şi eu lui. Acum e răzvrătit precum un adolescent neînţeles, trânteşte, pufneşte şi mă somează zilnic să îi fiu în raza vizuală. E copleşitor, obositor. Se joacă foarte puţin singur, aşa că am porţie clară de câteva ore pe zi pe covoraşul cu trasee sau construind oraşe întregi de lego.

A trebuit să cotrobăi mult în străfundul minţii şi să găsesc modalităţi prin care să îi satisfac şi lui nevoia de atenţie, dar să şi pot funcţiona ca femeie, ca mamă care trebuie să îl şi hrănească. Invitaţiile de a participa la gătit au fost de multe ori refuzate. De-abia când am primit cadou de ziua mea un mixer cu bol pe care mi l-am dorit de când bălesc la reţetele Jamilei, şi când m-a văzut cât de bucuroasă sunt, a început să mă invite el la făcut prăjituri cu mixerul nou. Mi-a şi spus clar: ştiu că eşti fericită, mami, când facem ceva cu mixerul. :)) Şi iată-ne, aşadar, făcând ceva cu mixerul în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu.

La primăvară nu cred că o să mai ies din casă. Nu că m-ar ucide ruşinea defilării pe stradă cu 20 de kg în plus, ci pentru că nu o să mai încap pe uşă. E compulsiv gătitul ăsta, dar şi terapeutic. Atât pentru mine, cât şi pentru relaţia mea cu Matei. You win some, you lose some…

Am făcut prăjitura asta aseară. A participat până la un moment dat. Nu-i place să aştepte (să se răcească compoziţia, de ex.), aşa că mă lasă cu ochii-n becu’ hotei şi pleacă la joacă. Revine când e de spart ouă, de amestecat, de pus sare şi alte mirodenii. Este şi o reţetă uşoară, ţi-e mai mare dragu’ s-o faci şi iese aspectuoasă şi foaaaarte gustoasă. Eu vă las reţeta aici, în caz că vă arde de-o nebunie în perioada asta, când stăm mai mult acasă.

De ce aveţi nevoie:

  • 180g unt
  • 1 cană de zahăr tos
  • coaja rasă a unei lămâi şi a unei portocale
  • 2 ouă
  • un praf de sare
  • o linguriţă extract (esenţă) de vanilie
  • un sfert de cană de suc de lămâie stoarsă
  • o linguriţă de praf de copt
  • o cană şi jumătate de făină
  • jumătate de cană de migdale pisate (râşnite)
  • 500g fructe de pădure (afine, zmeură, mure etc) sau o cutie de fructe congelate
  • o lingură de zahăr tos pentru fixarea fructelor pe compoziţie, la sfârşit
  • zahăr pudră pentru ornat
  • iaurt pentru servire

Cum faceţi:

  1. Amestecaţi la foc mic, într-o crăticioară, untul, zahărul, zeama şi coaja de lămâie şi portocală până când untul şi zahărul sunt topite. Nu trebuie să ajungă la clocot. Daţi amestecul la o parte şi lăsaţi-l să se răcească.
  2. Când a ajuns la temperatura camerei, adăugaţi esenţa de vanilie şi ouăle. Amestecaţi. Adăugaţi, apoi, făina şi praful de copt (eu pun mereu praful de copt în făină şi le amestec), sarea şi migdalele pisate. Amestecaţi uşor până devine cremos.
  3. Turnaţi jumătate din compoziţie în tava unsă cu ulei şi tapetată cu hârtie de copt (tava de cozonac/chec) şi puneţi deasupra jumătate din fructele de pădure. Apoi turnaţi cealalată jumătate de compoziţie şi întindeţi-o bine spre marginile tăvii, ca să acopere fructele, după care, fără să apăsaţi pe ele, puneţi şi cealaltă jumătate din fructele de pădure.
  4. Presăraţi lingura de zahăr pe deasupra.
  5. Introduceţi-l în cuptorul preîncălzit la 1800 C timp de 50-60 de minute. Lăsaţi să se răcească
  6. Serviţi cu zahăr pudră şi iaurt din belşug

Am terminat-o tarziu. Cred că era 23.30. Cum era să mă fi culcat fără să fi gustat din ea?! Cum?! Am gustat 2 felii, cu iaurt, ce-i drept, ca să nu mă trezesc în miez de noapte să mă trag pe mâini…

Spor, dacă vă încumetaţi s-o faceţi! Are gust special. Şi e mult mai simplu de făcut decât pare.

Inspiraţie: http://www.thebrickkitchen.com

Publicat în Galagie Mare

Poveștile de vizavi

De mică îmi plăcea să cotrobăi prin casele oamenilor la care mergeam în vizită. Un gest nepotrivit, taxat de mama mereu. Invadam o intimitate. Spune-i asta unui copil și așteaptă-te să înțeleagă. Era o curiozitate de nestăpânit. O cercetare a vieții celorlalți, gândesc eu cu mintea de acum. Casa unui om spune multe despre el. Îmi plăcea sa ajung cu ochiul și pipăitul până în cele mai ascunse cotloane. Și luam la rând fiecare sertaraș, fiecare dulap, întrebându-mă la ce folosește gazdei mele fiecare obiect descoperit.


Priveliștea pe care mi-o oferă fereastra de la bucătăria mea nu e plină de verdeață și răsărituri demne de fotografi avizi de mișcări ale naturii. E o întindere mare de beton. Un bloc imens cu garsoniere înghesuite una lângă alta. Unde-și duc viața zeci de oameni. Și poveștile lor. Pe multe le intuiesc, pe altele mi le imaginez. Dar știu sigur că fiecare dimineață la cafeaua sorbită cu ochiul înspre balcoanele lor, îmi oferă un spectacol.


Sunt tineri și oameni în vârstă deopotrivă. Studenți sau oameni care și-au trăit toată viața în spațiul mic oferit de garsonierele astea.


Până acum 2 săptămâni diminețile îmi erau scăldate în hohotele de râs cu poftă ale fetei de la etajul 2. O fată înaltă, frumoasă, care-și împarte spațiul de mult timp cu 3 căței. Stă de mult în blocul de vizavi. Și-și petrece începutul de zi pe balconașul mic, plin de cărți și o masă unde zăresc un filtru de cafea. Stă și citește. După starea de urgență, a apărut în balconașul un el. El era sursa hohotelor de râs. Dar a dispărut. Și cu el, și râsul. Nici pe ea n-am mai văzut-o de două dimineți și mă întreb ce-i cu ea. Sper să fie în vacanță. Amândoi.


Un alt balcon răsună de zgomote de farfurii și tacâmuri. Stau 4 adulți și un copilaș în spațiul minuscul. Și-au construit o chicinetă pe balcon, și-au transformat spațiul bucătăriei în cameră. Se aud râsete și de la ei. Și, uneori, seara, îl văd pe băiețel jucându-se în „sufragerie” printre saltelele întinse pe jos pentru noapte. Se joacă de-a eroii, cred. După mișcările pe care le zăresc eu de la mine.


Nu aud niciodată râsete sau semne ale bucuriei de la garsoniera de la 7. Aud vorbe grele, aruncate cu voce tare la telefon, urlate. Mă întreb mereu cine e la celalalt capăt al firului. Cine poate, preț de minim 10 minute, de fiecare dată, să audă toată pleiada de înjurături, cuvinte aduse de la ușa cortului, urlete. E o femeie. Acolo locuiește o femeie. Furioasă. Mi-e milă.


Au plecat acum 2 zile doi tineri (studenți, bănuiesc) cărora le vedeam patul mare, dublu. Ordine mereu la ei, lenjerie frumoasă. Ea, o roșcată drăguță, își usca părul la fereastră. El, după o perioadă de stat acasă în timpul zilei, părea că are program de muncă normal. 9-18. Ea-l aștepta seara. Părea bucuroasă când apărea. Tineri.


Un bebeluș a crescut „sub ochii mei”. Ținut în brațe de mama lui la fereastră, am fost martora înaintării lui în lume și, probabil, a descoperirilor constante și progresive a lumii din spatele geamului.


În blocul de vizavi se desfășoară povești de viață, iar eu sunt martoră, într-o oarecare măsură. E un privilegiu.

Publicat în Poveștile lui Matei

Paul, pădurea și oamenii

Pomișorul Paul trăia într-o pădure deasă de copaci bătrâni. El era tânăr, pentru că răsărise ca vlăstar, după ce mama lui fusese luată și dusă de lângă el. Prietenii lui, copacii de zeci și sute de ani, îl adoptaseră ca pe unul de-al lor.
Într-una dintre zile, s-au auzit venind din depărtare două camioane mari cu remorci. Panica s-a instalat repede printre locuitorii pădurii.


-Ce e? De ce e lumea agitată? întrebă Paul.
-Vin tăietorii de lemne. Vin să ne ia, îi răspunse Copacul Costeluș, regele pădurii.
-Cum să ne taie? Ce să facă cu noi? Noi suntem buni aici. Să le dăm aer curat.
-Ne vor face scaune, mese, dulapuri sau, pur și simplu, ne vor arunca în foc să se încălzească.
-Eu nu vreau să plec de aici. Mi-e frică.
-Stai liniștit, piciule. Nu după tine vin. Ci după noi, cei mai bătrâni din pădure. Însă nu te-ngrijora. Avem un plan. Vom vedea dacă funcționează.


Pe măsură ce zgomotul camioanelor era din ce în ce mai puternic, pădurea a început să foșnească frenetic. Cei mai falnici copaci își unduiau trunchiurile, își îndoiau crengile și scoteau sunete înfricoșătoare scuturând-și frunzele. Părea o furtună puternică apărută din senin.
Paul se străduia să îi urmeze pe prietenii lui și își zbătea trunchiul tânăr pentru a participa la revolta întregii păduri.
Zgomotul camioanelor era din ce în ce mai scăzut. Făcuseră stânga-mprejur. Copacii răsuflară ușurați. Paul era atât de bucuros, că începuse să danseze mișcându-și crengile când sus, când jos.


-Nu te bucura prea mult. Peste câteva zile vor veni, probabil, iar. Și nu știm dacă va mai funcționa planul nostru.
-Dar de ce ne taie ei, tocmai ei, știind că noi le dăm ce e mai de preț: aerul curat și sănătos.
-Ei, puștiule, ei cred că nu mai au nevoie de noi verzi…Dar anii care vor trece le vor deschide ochii. Va fi prea târziu, însă. Nu au răbdare să aștepte să ne uscăm.


Liniștea zilnică pădurii a fost întreruptă, după o perioadă, de chicoteli și râsete vii ale copilașilor veniți, împreună cu educatoarele lor, să îngrijească bătrânii copaci și casa lor. Paul era atât de fericit și primea cu bucurie mângâierile și îmbrățișările piticilor. Ziua aia a fost cea mai frumoasă pentru el. Spre seară, când au plecat preșcolarii, liniștea s-a așternut din nou peste pădure. În aer plutea un sentiment de siguranță.


Trecură câteva zile și apăru, de data asta, o mașină de teren cu remorcă. Câțiva copaci porniră revolta ca data trecută. Regele, însă, le făcu semn:
-Stați! Nu sunt ei. Trebuie să vedem ce se întâmplă.
Doi oameni coborâră din mașină și înfipseră la marginea pădurii o pancartă mare pe care scria:


Ce bucurie, ce entuziasm și ce eliberare pe bătrânii copaci. Paul îi privea cu speranță. Speranța că cei pentru care există au înțeles rolul lor.