Librarul cu papion și cei doi prieteni: Mia și Apolodor

Mia, Călăiță și poveștile pentru copii

Citește în continuare „Librarul cu papion și cei doi prieteni: Mia și Apolodor”

Prăjitură cu migdale, lămâie şi fructe de pădure

De o perioadă, mai exact după ce am terminat de filmat The Locationist (despre care abia astept să vă povestesc pe larg într-un post dedicat) relaţia cu Matei e ciudată. Mă pedepseşte, încă, pentru orice moment pe care nu îl petrec cu el. A fost o perioadă grea atunci. Mi-a simţit lipsa şi eu lui. Acum e răzvrătit precum un adolescent neînţeles, trânteşte, pufneşte şi mă somează zilnic să îi fiu în raza vizuală. E copleşitor, obositor. Se joacă foarte puţin singur, aşa că am porţie clară de câteva ore pe zi pe covoraşul cu trasee sau construind oraşe întregi de lego.

A trebuit să cotrobăi mult în străfundul minţii şi să găsesc modalităţi prin care să îi satisfac şi lui nevoia de atenţie, dar să şi pot funcţiona ca femeie, ca mamă care trebuie să îl şi hrănească. Invitaţiile de a participa la gătit au fost de multe ori refuzate. De-abia când am primit cadou de ziua mea un mixer cu bol pe care mi l-am dorit de când bălesc la reţetele Jamilei, şi când m-a văzut cât de bucuroasă sunt, a început să mă invite el la făcut prăjituri cu mixerul nou. Mi-a şi spus clar: ştiu că eşti fericită, mami, când facem ceva cu mixerul. :)) Şi iată-ne, aşadar, făcând ceva cu mixerul în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu.

La primăvară nu cred că o să mai ies din casă. Nu că m-ar ucide ruşinea defilării pe stradă cu 20 de kg în plus, ci pentru că nu o să mai încap pe uşă. E compulsiv gătitul ăsta, dar şi terapeutic. Atât pentru mine, cât şi pentru relaţia mea cu Matei. You win some, you lose some…

Am făcut prăjitura asta aseară. A participat până la un moment dat. Nu-i place să aştepte (să se răcească compoziţia, de ex.), aşa că mă lasă cu ochii-n becu’ hotei şi pleacă la joacă. Revine când e de spart ouă, de amestecat, de pus sare şi alte mirodenii. Este şi o reţetă uşoară, ţi-e mai mare dragu’ s-o faci şi iese aspectuoasă şi foaaaarte gustoasă. Eu vă las reţeta aici, în caz că vă arde de-o nebunie în perioada asta, când stăm mai mult acasă.

De ce aveţi nevoie:

  • 180g unt
  • 1 cană de zahăr tos
  • coaja rasă a unei lămâi şi a unei portocale
  • 2 ouă
  • un praf de sare
  • o linguriţă extract (esenţă) de vanilie
  • un sfert de cană de suc de lămâie stoarsă
  • o linguriţă de praf de copt
  • o cană şi jumătate de făină
  • jumătate de cană de migdale pisate (râşnite)
  • 500g fructe de pădure (afine, zmeură, mure etc) sau o cutie de fructe congelate
  • o lingură de zahăr tos pentru fixarea fructelor pe compoziţie, la sfârşit
  • zahăr pudră pentru ornat
  • iaurt pentru servire

Cum faceţi:

  1. Amestecaţi la foc mic, într-o crăticioară, untul, zahărul, zeama şi coaja de lămâie şi portocală până când untul şi zahărul sunt topite. Nu trebuie să ajungă la clocot. Daţi amestecul la o parte şi lăsaţi-l să se răcească.
  2. Când a ajuns la temperatura camerei, adăugaţi esenţa de vanilie şi ouăle. Amestecaţi. Adăugaţi, apoi, făina şi praful de copt (eu pun mereu praful de copt în făină şi le amestec), sarea şi migdalele pisate. Amestecaţi uşor până devine cremos.
  3. Turnaţi jumătate din compoziţie în tava unsă cu ulei şi tapetată cu hârtie de copt (tava de cozonac/chec) şi puneţi deasupra jumătate din fructele de pădure. Apoi turnaţi cealalată jumătate de compoziţie şi întindeţi-o bine spre marginile tăvii, ca să acopere fructele, după care, fără să apăsaţi pe ele, puneţi şi cealaltă jumătate din fructele de pădure.
  4. Presăraţi lingura de zahăr pe deasupra.
  5. Introduceţi-l în cuptorul preîncălzit la 1800 C timp de 50-60 de minute. Lăsaţi să se răcească
  6. Serviţi cu zahăr pudră şi iaurt din belşug

Am terminat-o tarziu. Cred că era 23.30. Cum era să mă fi culcat fără să fi gustat din ea?! Cum?! Am gustat 2 felii, cu iaurt, ce-i drept, ca să nu mă trezesc în miez de noapte să mă trag pe mâini…

Spor, dacă vă încumetaţi s-o faceţi! Are gust special. Şi e mult mai simplu de făcut decât pare.

Inspiraţie: http://www.thebrickkitchen.com

Poveștile de vizavi

De mică îmi plăcea să cotrobăi prin casele oamenilor la care mergeam în vizită. Un gest nepotrivit, taxat de mama mereu. Invadam o intimitate. Spune-i asta unui copil și așteaptă-te să înțeleagă. Era o curiozitate de nestăpânit. O cercetare a vieții celorlalți, gândesc eu cu mintea de acum. Casa unui om spune multe despre el. Îmi plăcea sa ajung cu ochiul și pipăitul până în cele mai ascunse cotloane. Și luam la rând fiecare sertaraș, fiecare dulap, întrebându-mă la ce folosește gazdei mele fiecare obiect descoperit.


Priveliștea pe care mi-o oferă fereastra de la bucătăria mea nu e plină de verdeață și răsărituri demne de fotografi avizi de mișcări ale naturii. E o întindere mare de beton. Un bloc imens cu garsoniere înghesuite una lângă alta. Unde-și duc viața zeci de oameni. Și poveștile lor. Pe multe le intuiesc, pe altele mi le imaginez. Dar știu sigur că fiecare dimineață la cafeaua sorbită cu ochiul înspre balcoanele lor, îmi oferă un spectacol.


Sunt tineri și oameni în vârstă deopotrivă. Studenți sau oameni care și-au trăit toată viața în spațiul mic oferit de garsonierele astea.


Până acum 2 săptămâni diminețile îmi erau scăldate în hohotele de râs cu poftă ale fetei de la etajul 2. O fată înaltă, frumoasă, care-și împarte spațiul de mult timp cu 3 căței. Stă de mult în blocul de vizavi. Și-și petrece începutul de zi pe balconașul mic, plin de cărți și o masă unde zăresc un filtru de cafea. Stă și citește. După starea de urgență, a apărut în balconașul un el. El era sursa hohotelor de râs. Dar a dispărut. Și cu el, și râsul. Nici pe ea n-am mai văzut-o de două dimineți și mă întreb ce-i cu ea. Sper să fie în vacanță. Amândoi.


Un alt balcon răsună de zgomote de farfurii și tacâmuri. Stau 4 adulți și un copilaș în spațiul minuscul. Și-au construit o chicinetă pe balcon, și-au transformat spațiul bucătăriei în cameră. Se aud râsete și de la ei. Și, uneori, seara, îl văd pe băiețel jucându-se în „sufragerie” printre saltelele întinse pe jos pentru noapte. Se joacă de-a eroii, cred. După mișcările pe care le zăresc eu de la mine.


Nu aud niciodată râsete sau semne ale bucuriei de la garsoniera de la 7. Aud vorbe grele, aruncate cu voce tare la telefon, urlate. Mă întreb mereu cine e la celalalt capăt al firului. Cine poate, preț de minim 10 minute, de fiecare dată, să audă toată pleiada de înjurături, cuvinte aduse de la ușa cortului, urlete. E o femeie. Acolo locuiește o femeie. Furioasă. Mi-e milă.


Au plecat acum 2 zile doi tineri (studenți, bănuiesc) cărora le vedeam patul mare, dublu. Ordine mereu la ei, lenjerie frumoasă. Ea, o roșcată drăguță, își usca părul la fereastră. El, după o perioadă de stat acasă în timpul zilei, părea că are program de muncă normal. 9-18. Ea-l aștepta seara. Părea bucuroasă când apărea. Tineri.


Un bebeluș a crescut „sub ochii mei”. Ținut în brațe de mama lui la fereastră, am fost martora înaintării lui în lume și, probabil, a descoperirilor constante și progresive a lumii din spatele geamului.


În blocul de vizavi se desfășoară povești de viață, iar eu sunt martoră, într-o oarecare măsură. E un privilegiu.

Paul, pădurea și oamenii

Pomișorul Paul trăia într-o pădure deasă de copaci bătrâni. El era tânăr, pentru că răsărise ca vlăstar, după ce mama lui fusese luată și dusă de lângă el. Prietenii lui, copacii de zeci și sute de ani, îl adoptaseră ca pe unul de-al lor.
Într-una dintre zile, s-au auzit venind din depărtare două camioane mari cu remorci. Panica s-a instalat repede printre locuitorii pădurii.


-Ce e? De ce e lumea agitată? întrebă Paul.
-Vin tăietorii de lemne. Vin să ne ia, îi răspunse Copacul Costeluș, regele pădurii.
-Cum să ne taie? Ce să facă cu noi? Noi suntem buni aici. Să le dăm aer curat.
-Ne vor face scaune, mese, dulapuri sau, pur și simplu, ne vor arunca în foc să se încălzească.
-Eu nu vreau să plec de aici. Mi-e frică.
-Stai liniștit, piciule. Nu după tine vin. Ci după noi, cei mai bătrâni din pădure. Însă nu te-ngrijora. Avem un plan. Vom vedea dacă funcționează.


Pe măsură ce zgomotul camioanelor era din ce în ce mai puternic, pădurea a început să foșnească frenetic. Cei mai falnici copaci își unduiau trunchiurile, își îndoiau crengile și scoteau sunete înfricoșătoare scuturând-și frunzele. Părea o furtună puternică apărută din senin.
Paul se străduia să îi urmeze pe prietenii lui și își zbătea trunchiul tânăr pentru a participa la revolta întregii păduri.
Zgomotul camioanelor era din ce în ce mai scăzut. Făcuseră stânga-mprejur. Copacii răsuflară ușurați. Paul era atât de bucuros, că începuse să danseze mișcându-și crengile când sus, când jos.


-Nu te bucura prea mult. Peste câteva zile vor veni, probabil, iar. Și nu știm dacă va mai funcționa planul nostru.
-Dar de ce ne taie ei, tocmai ei, știind că noi le dăm ce e mai de preț: aerul curat și sănătos.
-Ei, puștiule, ei cred că nu mai au nevoie de noi verzi…Dar anii care vor trece le vor deschide ochii. Va fi prea târziu, însă. Nu au răbdare să aștepte să ne uscăm.


Liniștea zilnică pădurii a fost întreruptă, după o perioadă, de chicoteli și râsete vii ale copilașilor veniți, împreună cu educatoarele lor, să îngrijească bătrânii copaci și casa lor. Paul era atât de fericit și primea cu bucurie mângâierile și îmbrățișările piticilor. Ziua aia a fost cea mai frumoasă pentru el. Spre seară, când au plecat preșcolarii, liniștea s-a așternut din nou peste pădure. În aer plutea un sentiment de siguranță.


Trecură câteva zile și apăru, de data asta, o mașină de teren cu remorcă. Câțiva copaci porniră revolta ca data trecută. Regele, însă, le făcu semn:
-Stați! Nu sunt ei. Trebuie să vedem ce se întâmplă.
Doi oameni coborâră din mașină și înfipseră la marginea pădurii o pancartă mare pe care scria:


Ce bucurie, ce entuziasm și ce eliberare pe bătrânii copaci. Paul îi privea cu speranță. Speranța că cei pentru care există au înțeles rolul lor.

Calculatorul Mișu

Calculatorul Mișu locuia în casa frumoasă și spațioasă a familiei Florescu de foarte mult timp. Avea loc de cinste în camera lui Vlăduț, băiețelul de 7 ani al familiei, prietenul lui cel mai bun. Împreună cu părinții lui, Vlăduț stabilise ca regulă să petreacă maxim 1 oră pe zi în compania lui Mișu. În restul timpului, calculatorul se odihnea și se bucura de căldura căminului și de prietenul său înconjurat de jucării și cărți.

De ceva timp, Mișu nu se simțea prea bine. Îmbătrânise și se mișca din ce în ce mai greu. Se străduia din răsputeri să răspundă la comenzile lui Vlăduț, dar, de cele mai multe ori, nu reușea.
Era trist și nu-și ierta faptul că nu-i putea oferi prietenului său ceea ce îi cerea. Vlăduț se distanțase de el, deja. Îl lovea cu picioarele, așa cum văzuse că mai făcea tatăl lui când îl mai folosea pe Mișu pentru proiectele de oameni mari de la serviciu. Îi vorbea urât și îl insulta: Nu mai ești bun de nimic. Mișcă-te odată! Suferința pe care i-o provocau cuvintele copilului, îl făcea să caute soluții pe internet pentru a redeveni tânăr, pentru a-și recăpăta puterile de altădată. Dar nu reușea.


Într-o zi, după ce cu două seri înainte îi auzise pe Vlăduț și tatăl său discutând despre cum lucrurile care nu funcționează trebuie aruncate, Mișu s-a trezit băgat într-o cutie mare de carton și dus la ghena blocului în care locuiau. A plâns amarnic. Și îi era foarte teamă să fie, dintr-o dată, în afara casei stăpânilor lui. A crezut că ăsta e sfârșitul pentru el.

Dar, a doua zi, a apărut, la ghena blocului, Ionuț, un băiețel mult prea slab pentru vârsta lui, cu ochi mari și foarte triști. Venise să caute de mâncare, împreună cu mama lui. Erau foarte săraci și de 2 ori pe săptămână căutau prin tomberoanele din cartier resturi de mâncare aruncate de cei care au mai mult decât le trebuie. Când l-a văzut pe Mișu, lui Ionuț i s-au luminat ochii. Și a implorat-o pe mama lui să îl ia cu ei, acasă. Mama lui s-a împotrivit la început, dar, până la urmă, Mișu a ajuns să ocupe un loc de cinste pe singura masă din casa în care locuiau băiețelul și mama lui. Ionut era în al nouălea cer când l-a bagat în priză pe Mișu și a văzut că merge. Mama lui nu mai văzuse atâta bucurie pe chipul lui niciodată.


Zilele treceau și băiețelul îl mângâia, îi vorbea și avea mare grijă de calculatorul lui cu care petrecea timp limitat, dar foarte plăcut. Mișu, calculatorul, ca să îl răsplătească pe băiețel pentru că l-a salvat, se străduia din răsputeri să răspundă comenzilor pe care acesta i le dădea atunci când îl solicita pentru temele de la școală.

Au trecut anii și Mișu n-a mai funcționat deloc. Dar tot lângă Ionuț a rămas. Într-o cutie mare și frumoasă, așezat în magazia casei, calculatorul era, acum, martorul vieții frumoase pe care Ionuț și-o construise. Făcea programe pentru calculatoare și câștiga bani cu care cumpăra copiilor săraci computere și hăinuțe. Mișu, primul lui prieten, nu putea pleca de lângă el niciodată.

Sursa foto: http://www.teacherspayteachers.com

Poveștile lui Matei

Povești de seară

Când s-a născut Matei, pe măsură ce trecea timpul, îmi imaginam pentru el cariere la care visasem eu, dar nu fusesem în stare să fac nimic pentru ele. Mi-ar fi plăcut să facă tenis, dar nu așa, oricum. Voiam sa fie câștigător de Roland Garros. Mă și vedeam babă, cu pălărie, gura pungă de riduri, scofâlcită toată, cu ruj roz bombon, cum îl aplaud eu frenetic și m-arunc în plonjeu pe teren de mândrie și iubire. Mamă babetă de campion.
Mi-am revenit repede din reverie. Aleargă 3 pași și îl apucă o lene de mă dor brațele o săptămână de la cărat 17 kg, cât are el.


Mi-am dorit, apoi, când am înțeles că tenisu’ nu-i pentru băiețel (c-așa vrea mama lui), o carieră muzicală. Pianist, acordeonist, cu naiu’, cu ce vrea el, numa’ muzică să fie. Nu servește înclinații nici către asta. Ba chiar mă șșș-iește grav când m-apucă pe mine fredonatul.


În schimb, repară, strică ca să repare, orice. Cu șurubelnițe, patent-uri și orice sculă îi pică – n mână. Hmm… Mecanic auto? Ok, zic eu în capul meu, da’ să repare trocariciurile de se plimbă ăia cu ele la Roland Garros.


Mângâierea mea e că, dacă va fi mecanic auto, va fi unul citit. Rupe cărțile. Nu există seară lăsată de la Bunuțu’ în care să nu mă pună să îi citesc minim 3 povești. Și mai face ceva. Fiindcă a simțit copilu’ că maică-sii i s-au deschis chakrele pe creativitate, o pune la muncă. Pe lângă poveștile citite, vrea și una „pe dinafara”, zice el. Adică inventată.
Și-mi dă teme. E și nonconformist. Își alege câte un obiect din casă și eu tre’ să îmi sparg creierii și să construiesc o poveste despre fiecare: căciulă, dulap, calculator.


Până mi-a picat mie fisa c-aș putea să le notez după ce adoarme el, am pierdut vreo 4-5, că nu mai țin minte nicio boabă din ce-am debitat.
Dar am început să le păstrez. Mai cu reportofonul, mai cu notatul, dacă n-adorm înaintea lui bâiguind aiurea…
O să le păstrez pe toate și-o să le pun aici.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: