LA VITA E BELLA

„La vita e bella” e filmul meu preferat. Din toate timpurile. Dând la o parte tragicul fir al poveștii, care m-a urmărit mult timp, mesajul lui a ajuns la mine încă de dinainte de a se naște Matei.

Acum, cu atât mai mult, îmi dau seama că ce transmite e o selecție importantă de idei prezente azi in cele mai titrate cărți de parenting. Conectarea cu copiii tăi și transformarea momentelor petrecute împreună în povești și jocuri. Nu doar că dezvoltă creativitatea, mintea, în general, a copilului, sensibilitatea, puterea și responsabilitatea. Dar îl relaxează și îl apropie și pe părinte de cel căruia i-a dat viață. E un film vechi, dar cu o poveste și idei actuale și acum și mult timp în viitor.


Mi-ar fi plăcut să fiu la fel de creativă în jocul cu Matei, cum sunt în toate celelalte lucruri pe care ele fac. Sau poate sunt, dar oboseala, alergătura, treburile zilnice și drumurile care, efectiv, mă omoară, îmi diminuează considerabil fluxul de idei creative atunci când e vorba de joacă. Sunt aproape convinsă că lucrurile vor sta altfel atunci când voi sta mai mult acasă, voi face lucrurile pe îndelete și voi fi și odihnită.

Scutul lui Captain America făcut din capac de oală


Andrei compensează cu brio toate lacunele mele pe partea asta. Râdea odată și zicea că el crede c-a fost mamă într-o viață anterioară și c-a avut vreo 4 copii. Și e posibil ca așa să fi fost. Pentru că naturalețea cu care face lucrurile cu Matei, modul în care îl îngrijește, de multe ori mai bine decât o fac eu, creativitatea în joc și conectarea cu Matei, sunt o dovadă în sensul ăsta.


V-am mai scris eu că sunt incapabilă să impun reguli. Și că lucrez la asta. Andrei o face. Prin joc. Totul e o cercetare, o aventură, o descoperire. Găsește corespondențe din cele mai neobișnuite, dar foarte educative în tot ce îl învață pe Matei. E magie în îmbrăcatul pentru grădiniță și în drumurile pe care le fac împreună.

Harta de la noi de acasă până la țară, la bunici. (Matei urma să plece cu trenul, cu soră-mea)

Mă surprind uneori că mă încearcă sentimente de gelozie. Aș vrea și eu să am ideile și spontaneitatea lui. Să construiesc și eu povești minunate la care Matei să participe cu același entuziasm cu care o face cu el. 🙂

Vulcan construit. Lava e din 2 șosețele roșii


Și are grijă și de mine. Când pic lată de oboseală, mă trimite la culcare și preia frâiele cu totul. Oricât de obosit ar fi. Facem, cumva, cu rândul. Și îi sunt foarte recunoscătoare.

La vita e bella! Certo che si! ❤️🙂

Calculatorul Mișu

Calculatorul Mișu locuia în casa frumoasă și spațioasă a familiei Florescu de foarte mult timp. Avea loc de cinste în camera lui Vlăduț, băiețelul de 7 ani al familiei, prietenul lui cel mai bun. Împreună cu părinții lui, Vlăduț stabilise ca regulă să petreacă maxim 1 oră pe zi în compania lui Mișu. În restul timpului, calculatorul se odihnea și se bucura de căldura căminului și de prietenul său înconjurat de jucării și cărți.

De ceva timp, Mișu nu se simțea prea bine. Îmbătrânise și se mișca din ce în ce mai greu. Se străduia din răsputeri să răspundă la comenzile lui Vlăduț, dar, de cele mai multe ori, nu reușea.
Era trist și nu-și ierta faptul că nu-i putea oferi prietenului său ceea ce îi cerea. Vlăduț se distanțase de el, deja. Îl lovea cu picioarele, așa cum văzuse că mai făcea tatăl lui când îl mai folosea pe Mișu pentru proiectele de oameni mari de la serviciu. Îi vorbea urât și îl insulta: Nu mai ești bun de nimic. Mișcă-te odată! Suferința pe care i-o provocau cuvintele copilului, îl făcea să caute soluții pe internet pentru a redeveni tânăr, pentru a-și recăpăta puterile de altădată. Dar nu reușea.


Într-o zi, după ce cu două seri înainte îi auzise pe Vlăduț și tatăl său discutând despre cum lucrurile care nu funcționează trebuie aruncate, Mișu s-a trezit băgat într-o cutie mare de carton și dus la ghena blocului în care locuiau. A plâns amarnic. Și îi era foarte teamă să fie, dintr-o dată, în afara casei stăpânilor lui. A crezut că ăsta e sfârșitul pentru el.

Dar, a doua zi, a apărut, la ghena blocului, Ionuț, un băiețel mult prea slab pentru vârsta lui, cu ochi mari și foarte triști. Venise să caute de mâncare, împreună cu mama lui. Erau foarte săraci și de 2 ori pe săptămână căutau prin tomberoanele din cartier resturi de mâncare aruncate de cei care au mai mult decât le trebuie. Când l-a văzut pe Mișu, lui Ionuț i s-au luminat ochii. Și a implorat-o pe mama lui să îl ia cu ei, acasă. Mama lui s-a împotrivit la început, dar, până la urmă, Mișu a ajuns să ocupe un loc de cinste pe singura masă din casa în care locuiau băiețelul și mama lui. Ionut era în al nouălea cer când l-a bagat în priză pe Mișu și a văzut că merge. Mama lui nu mai văzuse atâta bucurie pe chipul lui niciodată.


Zilele treceau și băiețelul îl mângâia, îi vorbea și avea mare grijă de calculatorul lui cu care petrecea timp limitat, dar foarte plăcut. Mișu, calculatorul, ca să îl răsplătească pe băiețel pentru că l-a salvat, se străduia din răsputeri să răspundă comenzilor pe care acesta i le dădea atunci când îl solicita pentru temele de la școală.

Au trecut anii și Mișu n-a mai funcționat deloc. Dar tot lângă Ionuț a rămas. Într-o cutie mare și frumoasă, așezat în magazia casei, calculatorul era, acum, martorul vieții frumoase pe care Ionuț și-o construise. Făcea programe pentru calculatoare și câștiga bani cu care cumpăra copiilor săraci computere și hăinuțe. Mișu, primul lui prieten, nu putea pleca de lângă el niciodată.

Sursa foto: http://www.teacherspayteachers.com