Catwalkul enoriașelor

Nu m-a proclamat nimeni, dar eu, în sufletul meu, mă simt un fel de divă diafană a pomenilor. Cel puțin a ălora de 7 zile care, din rațiuni economice și organizatorice, le încorporează și pe cele de 3 zile. Dar am ambitii mai mari… Vreau să mă autoinstaurez și patroană a pomenilor de 40 de zile, ca apoi să ajung la culme – regina absolută a ălora de 1 an. Mi se pare ca am cu ce, ca să zic așa… Am un fel de grație observabilă în răsucirile printre mese cu farfuriile de varză călită în mâini… Și totul vine natural, like I was born with it… Și simt în spate privirile invidioase ale babelor artritice, dar și pe alea admirative ale popii… E cu vreo 5 ani mai tânăr ca mine și capătă brusc pofta de mâncare, deși e plin săracu’ până-n gât de toate variantele de pilaf pe care le-a înghițit la alte pomeni, înainte să ajungă la noi. „Pilaful e mâncarea țărânii!”, zic babele în sat. Dar noi îi dăm varză cu friptură de porc, iar eu mă mai și piruetez cu ea, cu vârsta mea incerta, dar care iese clar din media de vârstă a anturajului lui…

Guest post anonim