Publicat în Rețete cu poveste

Prăjitură cu migdale, lămâie şi fructe de pădure

De o perioadă, mai exact după ce am terminat de filmat The Locationist (despre care abia astept să vă povestesc pe larg într-un post dedicat) relaţia cu Matei e ciudată. Mă pedepseşte, încă, pentru orice moment pe care nu îl petrec cu el. A fost o perioadă grea atunci. Mi-a simţit lipsa şi eu lui. Acum e răzvrătit precum un adolescent neînţeles, trânteşte, pufneşte şi mă somează zilnic să îi fiu în raza vizuală. E copleşitor, obositor. Se joacă foarte puţin singur, aşa că am porţie clară de câteva ore pe zi pe covoraşul cu trasee sau construind oraşe întregi de lego.

A trebuit să cotrobăi mult în străfundul minţii şi să găsesc modalităţi prin care să îi satisfac şi lui nevoia de atenţie, dar să şi pot funcţiona ca femeie, ca mamă care trebuie să îl şi hrănească. Invitaţiile de a participa la gătit au fost de multe ori refuzate. De-abia când am primit cadou de ziua mea un mixer cu bol pe care mi l-am dorit de când bălesc la reţetele Jamilei, şi când m-a văzut cât de bucuroasă sunt, a început să mă invite el la făcut prăjituri cu mixerul nou. Mi-a şi spus clar: ştiu că eşti fericită, mami, când facem ceva cu mixerul. :)) Şi iată-ne, aşadar, făcând ceva cu mixerul în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu.

La primăvară nu cred că o să mai ies din casă. Nu că m-ar ucide ruşinea defilării pe stradă cu 20 de kg în plus, ci pentru că nu o să mai încap pe uşă. E compulsiv gătitul ăsta, dar şi terapeutic. Atât pentru mine, cât şi pentru relaţia mea cu Matei. You win some, you lose some…

Am făcut prăjitura asta aseară. A participat până la un moment dat. Nu-i place să aştepte (să se răcească compoziţia, de ex.), aşa că mă lasă cu ochii-n becu’ hotei şi pleacă la joacă. Revine când e de spart ouă, de amestecat, de pus sare şi alte mirodenii. Este şi o reţetă uşoară, ţi-e mai mare dragu’ s-o faci şi iese aspectuoasă şi foaaaarte gustoasă. Eu vă las reţeta aici, în caz că vă arde de-o nebunie în perioada asta, când stăm mai mult acasă.

De ce aveţi nevoie:

  • 180g unt
  • 1 cană de zahăr tos
  • coaja rasă a unei lămâi şi a unei portocale
  • 2 ouă
  • un praf de sare
  • o linguriţă extract (esenţă) de vanilie
  • un sfert de cană de suc de lămâie stoarsă
  • o linguriţă de praf de copt
  • o cană şi jumătate de făină
  • jumătate de cană de migdale pisate (râşnite)
  • 500g fructe de pădure (afine, zmeură, mure etc) sau o cutie de fructe congelate
  • o lingură de zahăr tos pentru fixarea fructelor pe compoziţie, la sfârşit
  • zahăr pudră pentru ornat
  • iaurt pentru servire

Cum faceţi:

  1. Amestecaţi la foc mic, într-o crăticioară, untul, zahărul, zeama şi coaja de lămâie şi portocală până când untul şi zahărul sunt topite. Nu trebuie să ajungă la clocot. Daţi amestecul la o parte şi lăsaţi-l să se răcească.
  2. Când a ajuns la temperatura camerei, adăugaţi esenţa de vanilie şi ouăle. Amestecaţi. Adăugaţi, apoi, făina şi praful de copt (eu pun mereu praful de copt în făină şi le amestec), sarea şi migdalele pisate. Amestecaţi uşor până devine cremos.
  3. Turnaţi jumătate din compoziţie în tava unsă cu ulei şi tapetată cu hârtie de copt (tava de cozonac/chec) şi puneţi deasupra jumătate din fructele de pădure. Apoi turnaţi cealalată jumătate de compoziţie şi întindeţi-o bine spre marginile tăvii, ca să acopere fructele, după care, fără să apăsaţi pe ele, puneţi şi cealaltă jumătate din fructele de pădure.
  4. Presăraţi lingura de zahăr pe deasupra.
  5. Introduceţi-l în cuptorul preîncălzit la 1800 C timp de 50-60 de minute. Lăsaţi să se răcească
  6. Serviţi cu zahăr pudră şi iaurt din belşug

Am terminat-o tarziu. Cred că era 23.30. Cum era să mă fi culcat fără să fi gustat din ea?! Cum?! Am gustat 2 felii, cu iaurt, ce-i drept, ca să nu mă trezesc în miez de noapte să mă trag pe mâini…

Spor, dacă vă încumetaţi s-o faceţi! Are gust special. Şi e mult mai simplu de făcut decât pare.

Inspiraţie: http://www.thebrickkitchen.com

Publicat în Ma chinuie talentu'

Treaba-i bună, nunta-i joi!

Ioana venea din alte vremuri. Sufletul ei retro purta carcasa unui corp de femeie sveltă, frumoasă, cu pielea fină și lucioasă, ca a lui J Lo în videoclipul Love don’t cost a thing. Finețea și calmul cu care trata orice problemă, oricât de gravă și de declanșatoare de atac cerebral temporar era, modul în care pășea și-și purta prin cartierul mărginaș al Bucureștiului rochițele înflorate moștenite de la mama ei, te duceau cu gândul la domnițele curtate de cavalerii întorși de la luptă, insetați de afecțiunea unei femei frumoase.

Cavalerul ei era Marcel, pe care îl întâlnise la o plimbare în parc, cu bicicleta. El era cu gașca. Toti cei din gașca lui, inclusiv el, erau pe stilul golănesc, dar fără să se ducă prea mult pe panta mitocăniei. A fost intimidată de forța cu care Marcel conducea grupul în glumele semi-retardate. Ea însăși era imaginea clișeului fată cuminte-golan.
A cerut-o de nevastă după 2 săptămâni, cu surle și trâmbițe, iar ei îi tremura buza de jos de emoții. I se întâmpla. Îl găsise. După atâtea telefoane așteptate în fața fixului din sufrageria maică-sii, după atâtea rugăciuni și planuri făcute-n cap cu niște unii care, constatase ea mai târziu, nici numele nu i-l reținuseră ca lumea (nu-i plăcea sa îi spui Oana. Ea era Ioana), venise momentul ei! Se căsătorea! Și cu ce băiat bun! O copleșea cu atenție, o ducea la suc în Centrul Vechi și la mare, la Costinești, să danseze la discoteca Ring unde-și dorise de foarte mult timp să ajungă.
Marcel era, de acum, sufletul ei, inima ei, dragostea și bucuria ei. Și nimic n-ar fi putut să o zdruncine. Știa care era planul: se vor căsători, își vor lua casa cu credit și vor face 2 copii, un băiat și o fată, să fie băiatul mai mare, ca să aibă grijă de fată când vor fi adolescenți. Creditul urma sa îl facă el, că avea și comision. Era agent de vânzări la o firmă care distribuia covrigi de Buzău în toată țara. Ea era secretară și n-avea tot salariul trecut pe cartea de muncă.

Când cele două prietene ale ei de-o viață i-au spus: „băi, Ionică, cum, măh, să te încheie la șireturi după 3 săptămâni, să te pupe-n fund atâta și să te ceară după numai 2?!E ușor dubios. Aaa, și vezi că l-am văzut când s-a certat cu Vlad la meci. Mare cap în gură ce era să-și ia Vlad de la el. Nu te mai gândești?! Tu chiar te măriți?” Ioana le-a spus clar și răspicat: „Vă doresc și vouă să aveți parte de o dragoste ca a mea cu Marcel.” Sorina și Clara erau, ce-i drept, două personaje triste, care-și căutau și ele, precum căutătorii de aur în rahat de câine, sufletele pereche. Destinul n-avea suflete mărimea lor. Așa că mai stăteau o tură. Ce-aveau de făcut!? Dar Ioanei mai că ii venea să le pocnească peste botu’ ăla impertinent de invidioase că ea se realizează și ele nu. Halal prietene.
Nunta a fost mare, cu ștaif. A venit conducerea de la Covrigi de Buzău S. A., au dat dar gros, s-a dansat pe mese și s-a băut până dimineața.
Luna de miere au făcut-o la Mamaia, unde Marcel, în a treia zi, a avut o altercație cu un chelner care nu i-a pus gheață cât trebuia în bautură și poliția le-a dat amendă. Au trebuit să se întoarcă mai devreme, că nu mai aveau bani la ei și, oricum, Marcel era supărat și a jurat că nu mai calcă în stațiunea aia de căcat niciodată.

Anii au trecut într-o garsonieră în care stăteau cu chirie, în același cartier mărginaș al Bucureștiului și Marcel a rămas fără serviciu. Dormea până la prânz și, dacă Ioana îl îndemna să-și caute de lucru, răspunsul lui era: „nu mă dau jos din pat pentru 20 de milioane. Mă piș pe ei. Mă duc în Germania să fac bani”. Fusese, doar, Faraonul covrigilor de Buzău. Nu-și permitea să scadă pe linia carierei acum.

Cu timpul… Casa nu și-au luat, copii n-au făcut, visul clișeic fată cuminte – golan se transformase în coșmarul femeie nefericită-trântor cu accese de furie. Ioana nu se dădea dusă din căsnicie. Nu voia să o ia de la capăt. Îi era frică de singurătate și de lungile așteptări în fața telefonului mobil, de data asta, ore și zile de așteptări fără finalitate fericită. Zi de zi plusurile și minusurile lui Marcel (pe care le pusese ea pe o listă, împreună cu Clara și Sorina, în încercarea șchioapă de a mai salva ceva din filmul prost în care era de 6 ani) se debalansau puternic. Pe lista cu plusuri nu mai rămăsese nimic, iar lista cu deficiențele fostului Faraon al covrigilor de buzau creștea și ajunsese să se întindă pe o foaie de bloc de desen mare. Daca viața îți dă lămâi, le mananci și te acrești ca nea Vasile în tramvaiul 14, la 40 de grade.
Era clar. Totul trebuia să se termine.
N-a apucat să rupa ea pisica, c-a venit el cu una mieunând la ușă. 1.75, blondă, craci, din Republica Moldova, model de viitor succes la București.
Ioana a suferit mult. După 3 ani de tânguiri, ședințe de terapie, întrebări existențiale și o mărire de sâni, a apărut Tinder-ul. Sufletul ei retro se transformase acum într-un avion de luptă ultra-mega spațial care punea la pământ orice parașută care se chinuia să-și facă loc prin spațiul ei aerian.

Sursa foto: Pinterest

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

La umbra ta m-aș face preș

relatii

N-am știut niciodată să-nvârt un bărbat pe degete. Adică ce să-i fac?! Habar n-am avut niciodată să fac strategii, să acționez calculat, „să-l înnebunesc”. Da’ ce-s, vreo vrăjimăturică?! Când eram în adolescență și-n tinerețea timpurie, peste tot în jurul meu alergau băieții după fete. La mine era invers. Alergam eu după ei. Numa’ că ori ratam startu’, ori greșeam linia de sosire. Că ei habar n-aveau că exist sau aveau, da’ i durea undeva. Ba chiar mi-a fost dat să-mi ceară unu’, după care umblam bezmetică în pauzele de la liceu, 5 lei să facă o poză cu mine de ziua mea. Da, da, this is how lame the situation was.

În fine. Treaba e că eu mă uitam în jur crucită la alte fete cum ieșeau ba cu unu’, ba cu altu’. Unii dintre ei erau disperați să le atragă atenția și ele erau pe mare val. Și nu înțelegeam. Eu sunam pe fix la ei acasă și-nchideam. De 100 de ori. Asta era schema mea miraculoasă de a prinde în mreje tinerii pe care-i admiram. Le dădeam telefoane de-i ascultam cu urechea. Și tăceam și dup-aia închideam. 🙂 Pe ELE le sunau ei și ele ori se dădeau plecate de-acasă, ori le închideau telefonu’ în nas. Păi să mă fi sunat pe mine vreun pretendent, c-aș fi sărit pe receptor ca, cel puțin, mare jucător de rugby în grămadă.

Bine, mă alint puțin. Au fost… câți să zic… Vreo 2 care să-mi fi făcut curte și mie. Dar mie nu-mi plăceau. Eram selectivă.
Când îmi făceam și eu un „gagic” (în sfârșit) nu ținea mult minunea, pentru că eu eram preș. Adică:

  • Ce dorește baiatu’? Să fiu disponibilă pentru Maria-Ta în permanență și, când te trezești tu că ai chef să-mi vezi moaca, eu să sar în ghete?! Se rezolvă, boss. Aici sunt. Ia uite-mă!
  • Vrei la mare, dar nu prea ai bani?! Ne-mprumutăm, vedem cum facem. Așa-i într-un cuplu-când n-are el, are ea. Mai mereu.
  • Mă duci să mănânc, să zicem, friptură de miel (de la care vomit numai dacă îi aud pronunțat numele?!). Mănâncă fata. Două fripturi de miel. Și mai face și frumos. Cu veselie, cu înțelegere, cu calm și răbdare. Haide, și dup-aia, după 2 luni, te duci în treaba ta, unde-i cu excitement și cu nebuneală. Că ție acolo-ți place. La călcat pe cap și controlat la sânge. La crize de isterie și fandoseli. Si eu rămân aici, în treaba mea.

Cam așa a fost. Până pe la 25 de ani, Slavă Domnului. Când a apărut cine trebuia. Un om căruia exact asta îi place: să fie cald și bine. Fără complicățenii aiurea, fără scenarită de telenovelă.

Din punct de vedere psihologic, înțeleg nevoia oamenilor de a urmări fructul oprit. De a-și activa spiritul de competiție și în ceea ce privește relațiile. Am întâlnit oameni care nu pot funcționa altfel. Vor să fie provocați în permanență. Ce chin și ce corvoadă pe partenerii lor. Câtă zbatere tre’ să fie: „mamă, prea i-am făcut toate poftele lu’ ăsta luna asta. Să nu se plictisească, naibii. Ia să nu-i mai răspund eu la telefon nițel și poate-l și gelozesc puțin”.

Am auzit de la prietene povești în care el, după câteva luni, îi spune ei că o relație e o investiție și că ea încă nu se califică pentru ca el să investească în treaba asta, adică în ea. What?! Say what?!? Scuză-mă, mi se pare mie sau am făcut parte dintr-o preselecție aici și n-am ajuns în finala mare?!
Sau chestii de genul: „locul tău de muncă îmi spune că nu ești suficient de ambițios/oasă, că nu-ți dorești mai mult” . Păi, poate vreau să mai fac și altceva în viață, decât să muncesc într-un mediu challenging, cum spuneți voi, ăștia provocați permanent. Poate că îmi doresc să rămân cu creierii întregi și să mă mai și relaxez. Chiar dacă o fac pe bani mai puțini decât o faci tu. S-a trezit unu’ după câteva luni bune să-i zică ei: „Prea mă pui la curent cu tot ce faci și mă obligi și pe mine să fac la fel. Nu sunt dispus. Și ești prea veselă. Un om nu poate fi vesel tot timpul.” Măi, ce trist trebuie să fie… Atenție, nu vorbim despre adolescenți. Vorbim despre oameni în jurul vârstei de 40 de ani. Oameni singuri, care-și caută perechea.

Viața mi se pare prea scurtă și cred c-o parcurgem prea fugăriți ca să ne mai pierdem vremea cu strategii puerile, adolescentine. Ce-ar fi dacă ne-am iubi, pur și simplu?!? Ce-ar fi dacă ne-am relaxa și ne-am bucura mai mult?! Ce-ar fi dacă am fi mai sinceri cu noi înșine?!

Sursa foto: Pinterest.