Când credem că știm tot și, de fapt, nu știm nimic…

Băi, eu cred ca toți suntem proști, într-o oarecare măsură. Adică eu cred că fiecare are, într-un anumit moment al vieții lui, o doză mai mare de prostie decât în mod normal. Se ard niște circuite, sinapsele o iau razna, ceva se întâmplă. Oricine-am fi.


Dar în perioada asta constat că suntem puțini ăia care nu știm mai nimic. Și lumea s-a deșteptat brusc. Au apărut ăia de se-ncurcă de raza divină când merg la pas. Eu recunosc că îmi dau seama că nu știu prea multe. Și mi-e greu, cu mintea mea să înțeleg dedesubtul unor lucruri care se întâmplă. Nu știu unde să mă duc cu mintea ca să rezolv dilemele.

Habar n-am. E o limită. Și-atunci apelez la alte calități care mă recomandă. Nu, nu vocea și talentul, că astea-s vax acum. Nu interesează pe nimeni. Mă duc la responsabilitate și grija față de om. Oricine ar fi ăla. Că majoritatea mare merităm să trăim liniștiți.


Nu pot cuprinde cu creieru’ meu conspirații la nivel global cu prețul a milioane de vieți (pe motiv de sănătate sau sărăcie cruntă), nici schimbări de valori mondiale cu forța și nici interese personale a câtorva în detrimentul a miliarde. Nu pot. Așa că fac ce cred eu că e mai bine pentru mine, familia mea, prieteni, doamna de la magazin și vecinu’ de palier cu care împart liftul și casa scării. Am grijă. Port mască, mă dezinfectez și mă spăl pe mâini mult mai des decât o făceam. Și nu m-apropii prea mult. Și-așa am momente în care sunt anti-socială maxim. Sunt celebră în grupul de prieteni pentru „Nu vreau prieteni noi!”


Liberă sunt și-acum. Îmi desfășor viața și mă bucur de tot ce fac. Nu mă ține nimeni să n-o fac. Dar, dacă ăia luminații, care descurcă ei cu mințile lor enigmele lumii acu’ și știu ei mai bine nu au și asta la purtător, de responsabilitate vorbesc, s-ar putea sa nu mai am nici dramul ăsta de libertate. Să nu-l mai aibă nimeni. Și să ne distrugem bucuriile zilnice unii altora. Să ne afundăm în drame care ne lasă nouă și copiilor noștri cicatrici pe viață.


Eu nu aș vrea, n-aș putea să suport gândul că sunt trigger-ul pentru nenorocirea cuiva. Oare s-a-nrăit lumea așa de tare? Oare egoismul extrem și nepăsarea au distrus orice urmă de grijă pe care ne-o purtăm reciproc?!

Copil „fulg de nea” sau adolescent responsabil

Există sute de articole despre generația fulgilor de nea față de care sociologii ne atrag atenția. Nu, n-o să mă apuc acum să mai scriu și eu încă unul, ci doar sper că punând gândurile negru pe alb și recitindu-le, o sa îmi bag mințile-n cap și-o să fac ceva în direcția asta. Pentru că trebuie să schimb macazul.


Fulgii de nea sunt copiii crescuți cum îl cresc eu pe Matei. Cu protecție excesivă, cu grijă exagerată pentru nevoile lui de bază, deși el și le poate satisface pe mai mult de 80% singur, cu evitarea disperată a momentelor de frustrare și tantrum-uri.
În practică, ce fac eu, este să fac totul în locul lui. Da, da, sunt la picior. Fac pipi. Pac, am sărit cu olița fix unde e el, deși ar putea să și-o aducă singur, ba chiar să facă la toaletă. Vreau jucăria cutare – mă bag cu capu’ în cutia de jucarii și scormonesc cu frenezie până apare nenorocita de jucarie în lipsa căreia băiețelul ar putea face o criză. Vreau să-mi dai tu să mănânc – mă execut. Sărăcuțul, mititelu’, să-i dea mama să pape. Cred că dacă aveam o super-putere, dădeam o fugă până-n cer să-i aduc luna. Păi dac-o vrea copilu’?!


Am deschis subiectul ăsta de cel puțin 2 ori în ședințele de terapie. Și mi s-a explicat clar și răspicat care vor fi efectele. Că nu se văd acum. Ci atunci când vor mai fi foarte puține de făcut. Cresc un viitor adolescent fără voință, cu frustrări, cu neînțelegerea lumii sociale care va cere ca el să facă lucruri, să depună efort pentru a obține ce își dorește, un adolescent hater, întors împotriva oricui nu-i îndeplinește și înțelege doleanțele. Cresc un viitor tânăr incapabil să lege și să-și asume responsabilitatea unei relații, un bărbat egocentrist, capabil doar să se vadă pe sine.
Încerc cu disperare să-l feresc de tot ce ar putea sa însemne suferință, răutate, disconfort. Ca și cum lumea asta e numai lapte și miere, ca și cum el ar trăi într-o bulă, separat de viața asta care are de toate. Și bune și rele. Deși stiu că, la aproape 5 ani, el înțelege aproape toate conceptele de bază și explicațiile pe care i le dau.


Mă sperie asta. Și nu știu de ce o fac. E clar că undeva e o nevoie de ale mele pe care o hrănesc prin comportamentul ăsta.


Ideal ar fi ca lumea să fie pentru noi toți așa cum încerc să i-o prezint lui. Dar nu e. Deloc. Și trebuie să încep să îl pregătesc pas cu pas.
Mă bucură și mă mulțumește enorm faptul că suntem doi părinți în ecuația asta și că există un oarecare echilibru. Sigur, cu greșeli de toate felurile din ambele părți, că doar nu ne-am născut părinți. Dar cu intenția clară de a învăța cum se face și de a trimite mai departe, în viață, când o fi vremea, un bărbat cu valori și principii sănătoase.
Dacă nu era Andrei, copilul nostru nu ar fi explorat atâtea locuri greu de accesat pentru vârsta lui, nu ar fi experimentat atât de multe lucruri, n-ar fi prins curaj și încredere că poate. Ar fi avut frici după frici. Și face toate astea fără să fi citit vreun rând, vreodată, despre parenting. Uneori, e bine sa ne ascultăm instinctele.

Participă, deocamdată, cu un învârtit în oale


2020 ăsta care aduce, deocamdată, numa’ liste cu to do-uri pentru toată lumea, sper să mi-aducă și mie determinare și o abordare mai sănătoasă în relația asta mamă-copil.