Free your mind and the rest will follow

Frica de mers cu mașina, avion, trocarici și alte mijloace de transport conduse de altcineva în afară de mine mă paraliza și-mi dădea cu atacuri de panică de ziceai c-acu’ tre’ să-mi iau rămas bun de la oamenii de lângă mine și să dau mâna cu Sfantu’ Petru. Efectiv, decât să mă pui să fac asta, mai bine mă puneai să mă mut pe vecie într-o clădire cu bulină pe care când le văd, traversez pe trotuarul celălalt.


Da’ cine se pupă singură-n oglindă și-și zice că mai deșteaptă și mai inspirată decât ea nu există? Eu. Pentru că m-am dus să mă caut. Fix pe subiectul ăsta. Andrei mai avea puțin și mă lega și îi chema pe domnii de la Bagdazar să mă trimită la tratamentu’ spa pentru căpuț de 5 stele pe care-l oferă aia celor mai loviți cu leuca de soartă. Răbdarea îi ajunsese la 0.01%.
M-am dus. Și ce credeți? N-am discutat cu terapeutul deloc despre subiectul ăsta. I-am zis care-i problema (principală) în prima ședință și dup-aia ne-am luat cu altele, ca să zic așa. Multeee. Eu, mereu în nevoie de control, mă întrebam ce boalii facem de nu mai ajungem să punem punctu’ pe I. Dar iată că l-am pus. Frumos, elegant, fără zgomot și scandal, cum sunt io obișnuită aci, la mine-n cartier. Prin învăluire.
Pai da’ n-am fost io la munte ca pasager și-am făcut 5 ore cu mașina (c-am fost pe Valea Prahovei, ca tot românu’ care se respectă și-și mai oferă din când în când o baie de traffic jam în weekend)?! Am fost.
Doamne, stăteam ca tuta și cugetam, când am ajuns, că nici măcar nu m-am gândit c-aș vrea să conduc. Nici prin cap nu mi-a trecut. Băi, am și dormit. Voi vă dați seama?! Am dormit cu bale la gură și nu mi-a mai tremurat ficatu’.


Eu văzusem niște semne de bine zilele trecute când m-am urcat cu un coleg căruia-i place viața la volan rău de tot și care a făcut și șicane cu un taximetrist nesi’ la Universitate. Da’ n-am conștientizat prea bine ce mi s-a întâmplat. Că eu mai aveam nițel și spărgeam semințe la un film la el în mașină.


Acu’ sunt așa… Mă uit la mine, mă gândesc, iar mă uit și-mi dau seama că nu tre’ să te iei de gât  cu mintea asta. Tre’ s-o inviți la masă, frumos, să stai nițel de vorbă cu ea, să vă-mprieteniți și să afli ce dorește ea de la tine. Dacă nu merge doar cu voi 2 și se simte nevoia și de un mediator, există! Pfoaileeei, câți există. Și buni.

Happy birthday to me!


Îi știți p-ăia care apar așa, dintr-o dată și ne spun cum s-au regăsit ei pe ei înșiși și cum știu ACUM cine sunt și o perioadă ne inundă viața virtual socială cu imagini și texte care să ne bage bine-n cap, să nu mai avem nici urmă de dubiu, că ei s-au redescoperit?! Cu texte motivaționale de pe pinterest, cu sloganuri goale de conținut, înflăcărați și imposibil de oprit în a ne înghesui în propriul wall?

Băi… Eu îi știu. Și pe subiectul ăsta, în sinea mea, am fost (mai sunt, încă, nițel) super hateriță. Da’ mai lasă-ne măi, nene, cu haștagurile tale cu happy happy joy joy și cu iluminarea și calea ta divină. Mie-mi spui de tine?!


Da’ încerc să-mi revin. Și-s nesi, că încerc să-mi revin acu’, că mă încearcă și pe mine o versiune d-asta de autotrezire. Mă rog, o variantă mai low buget așa, un soi de second-hand pe iluminare. Și măcar 10% îi înțeleg. Îți vine să strigi în gura mare. Să te duci la Unirii despuiat, să atragi babetele și moșii aflați la plimbare, dar avizi de cancanuri stradale. Și după ce-i atragi, să le zici cum tu, un trist obosit o viață întreagă, te-ai trezit acu’ și viața ți se pare ecler cu ness și ciorbă de perișoare. Adică ce e mai bun pe lume. Și cum ai tu planuri să-ncepi să trăiești la 40 de ani, după ce până atunci ai fost o marionetă autoconstruită pentru entertainmentu’ populației care ți-a traversat destinu’. Cum te uiți tu acu’ în oglindă și te vezi plin de riduri, cu gușă, cu pungi de mega la ochi și cu pieile lăsate, dar te iubești de nu mai poți. Pentru că mai ai de defilat încă minim 20 de ani cu corpul ăla. Cum te pui pe primul plan, așa cum îți zicea și tanti stewardesa în avion să faci și tu o înjurai în gând de egoistă nesimțită și te-ntrebai cum naibii nu se simte asta vinovată să-i vină să se biciuiască singură de cât de mult repetă asta. Știai că e logic că nu poți ajuta pe nimeni dacă tu ești mort, da’ nu ți-a explicat nimeni, ca la proști, că nu poți ajuta chiar pe nimeni dacă tu ești oale și ulcele pe dinăuntru…
Că te feliciți că, în loc să îți mai iei 3 țoale obosite de la mall, te duci cu banii ăia să te-ajute cineva să-ți deschidă capu’ ăla care e deschis la tâmpenii valabile să înfrumusețeze viața altora, dar nu și pe a ta (sau chiar în detrimentul ei).


Așa că eu mă retrag din clubul haterilor faceboocisti pe subiectul ăsta. Și stau liniștită, că noi, ăștia de ne place să dam din gură și să facem conversație pe ce fac alții (noi suntem atât de plictisitori, că oricum n-avem ce să dezbatem din ce ni se întâmplă) vom găsi întotdeauna subiecte noi de haterit și dezbătut.

Sweet 40 mă-ndrept cu pași repezi spre tine. Fii blând, anule, și mai dă-mi niște scatoalce, așa cum ai făcut acum, pe ultima sută de metri, să ajung să dau și io mâna cu mine și să știu cu cine dracu’ stau de vorbă!

Sursa foto: pinterest

Dilema Zebrei

M-a pălit un gând cum că, dacă nu ești oleacă dus cu pluta, adică pe câmpii, nebun, cum s-ar zice, nu prea ai treabă cu creativitatea. Tu ești p-aci și ea-i total paralelă cu tine. Sigur că nu toți oamenii trebuie să fie unși de Bunuțu’ cu talentu’ ăsta, de-a scoate din ei pe diverse căi. Ce-ar mai fi lumea asta numa’ cu creativi? Am muri de foame.


Eu merg la terapie de vreo lună. Și are rezultate. Că v-am mai tot zis că mi-e frică și de umbra mea, am zile când mă preumblu de beleuză prin viață și nu știu ce caut eu în viața asta, îmi dau cu virgulă multe situații și există și foarte mare gălăgie în cap. Deci are material doamna psiholog.
Măi… Dar nu mai merge căpuțu’. Sunt așa, într-o oarecare pace și un zen frate cu bale la gură și, atenție, nu-s pastilată. Adică nu mai funcționează sinapsele. Înainte, neuronu’ ăla singurel se învârtea până producea ceva. Acu’ stă și belește ochii. Nu-mi vine nicio idee, nu fac nicio legătură de nimic cu nimic, nici măcar p-alea de la metrou nu mai știu sigur dacă le fac bine și mă trezesc la Muncii în loc de Tineretului.


Ce mi-am mai dorit și eu în viața asta să mi se fâlfâie. Să o ard așa, pe futu-i mă-sa și ce-o fi o fi. Toata viețișoara mea de anxioaso-depresivo-obsesiv-compulsivă m-am gândit ce bine-ar fi să mă mângâie și pe mine la tâmple o stare d-asta de pace pă inimă și creieri în stare de lăuzie. Na! Acu’ zici că-s legată de toate gardurile. Geanina din Las Fierbinți e doctorandă pe lângă mine.
Să ne înțelegem, cu inima sunt bine. Pe simțăminte zic. Doar că-s și io mai cu măsură, ca oamenii sănătoși la cap. Nu mai sare din sutien la fiecare limitator de viteză al vieții, nu mai bate ca la fasole în cheptu’ meu. Adicătelea, mă lasă și pe mine să traiesc liniștită.


Nu-s vindecată. Că nu se fac lucrurile așa, ca pocnind din degete. (ce bine-ar fi). Ca dovadă că am pierdut, zilele trecute, bicicleta preferată a copilului. Am uitat de existența ei la fix 30 de secunde după ce-am rezemat-o de mașină, s-o bag în portbagaj. M-am urcat în mașină, am băgat marșarier și p-aci ți-e drumu’. Am plâns o zi întreagă. Dar nu atât de mult pentru că nu mai are copilul bicicletă (pentru că i-am cumpărat alta, fix la fel), ci pentru că eu aveam senzația despre mine că starea asta de liniște cu creieri întregi e permanentă și nu mai greșesc nicio virguliță la viața cotidiană. Mi-era ciudă!


Am aruncat și extravalerianic cardio din geantă și persedon zi. Sper să nu dau iama în farmacii mai târziu pe fond de plesnire de venă la ceafă. Așa de bine-mi șade cu venele întregi…


Da’ ce voiam eu să zic, de fapt, după toată scurgerea asta de panseuri, este că nu prea am mai știut ce să mai scriu aci. Oare să rămân nebună, da’ creativă?! Sau… sănătoasă și vă pupi?! Albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?