Publicat în Rețete cu poveste

Brownie cu tahini și alune (rețetă)

Ar trebui să se sesizeze cineva din oficiu, că treaba nu e bună. Am început să fac câte 2 prăjituri pe zi. Una pe ziuă și una seara, mami, cum zice Matei. Nu mai există zi în care să nu fie haos în bucătărie și noi să nu fim plini de făină, lipicioși de la tot felul de siropuri și foarte mândri la sfârșit, când ne admirăm operele. Zic admirăm și nu devorăm, pentru că Matei nu mănâncă mai nimic din ce facem. Matei…Eu nu m-am mai urcat pe cântar de vreo 3 săptămâni și mă ia cu amețeală numai la gândul că trebuie la un moment dat s-o fac, ca să nu fiu nevoită să chem pompierii să mă scoată pe geam, ca să mai iau o pungă de zahăr de la Mega.

Mă alint, nu mănânc decât 3 sferturi din tot ce fac. Restul duc la serviciu. Mă rog, am dus o dată. :)) Dar n-ai cum…vă spun, n-ai cum să reziști să nu guști măcar. Acum cîteva zile am făcut o brownie, negresă de-a noastră, cu tahini (pastă de susan) și alune. Doamne, Dumnezeule mare…am murit și-am înviat mâncând. De plăcere, de gusturi amestecate, de toate substanțele fericirii livrate în corp de-o mușcătură din prăjitura asta.

Pare complicată și inaccesibilă pentru cineva care încropește ceva într-o bucătărie modestă de bloc. Nu e. Mi-am dat seama că mă uitam la rețete pe net și le închideam repede că mi se păreau niște SF-uri. Dar cele mai multe dintre ele, mai ales astea cu denumiri pompoase, sunt simple.

Iată de ce ai nevoie ca să faci o Brownie cu tahini și alune:

  • 240 gr de unt tăiat în cuburi de câte 2 cm
  • 240 gr ciocolată neagră (de minim 70% cacao) ruptă în bucăți de 3-4 cm
  • 4 ouă
  • 330 gr zahăr
  • 120 gr făină cernută (eu folosesc o strecurătoare normală ca să cern făina)
  • sare
  • 150 gr pastă de tahini (de susan)
  • 130 gr alune (ori normale, sărate și nu mai pui sare, ori alune de pădure sparte)
  • 30 gr cacao cernută

Iată cum faci o Brownie cu tahini și alune:

  1. Umple 1/4 de crăticioară cu apă și pune-o pe foc până fierbe apa. Dă focul la mediu și pune o altă crăticioară (cu fund gros) peste ea, având grijă ca apa să nu atingă fundul. Aici pui ciocolata și untul la topit pentru 2 minute. Le dai la o parte și amesteci până obții un sos subțire și lucios. Il lași la răcit.
  2. Mixezi, într-un bol mare, aproximativ 3 min., zahărul și ouăle până obții un amestec cremos (dacă ridici telul mixerului, trebuie să curgă, dar să fie gros).
  3. Cu o paletă sau lingură, amestecă ușor mixul de ciocolată răcit cu amestecul de zahăr și ouă. Adaugă, apoi, făina, alunele, cacao și 1/2 linguriță de sare.
  4. Toarnă tot amestecul într-o tavă (eu am avut formă de tort cu diametrul de 23cm) tapetată cu hârtie de copt.
  5. Cu o lingură, pune, din loc în loc, pasta de tahini, insistând să intre în amestec. Apoi, netezește cu spatele lingurii, ce a rămas din pastă, pe toată suprafața. Nu trebuie să fie acoperită de pastă de tahini (nu va mai permite coacerea). E mai important ca pasta de susan să intre în amestec și doar puțin să fie împrăștiat pe suprafață.
  6. Prăjitura se coace în cuptorul preîncălzit la 1800C timp de aprox. 20 de minute. Aici trebuie atenție. Cam după 18 min. trebuie verificată. Va trebui să fie cleioasă la interior (aproape moale) atunci când e scoasă din cuptor. Pe măsură ce se răcește, interiorul se va întări.

Little brownie never killed nobody 🙂 (Interiorul trebuie să fie cleios atunci când o scoți din cuptor)

Eu am dus colegilor de la serviciu 3 sferturi din ea. Și ce m-a interesat, ca feedback, a fost dacă e o prăjitură banală sau e de maestru. :))) Ori le-a plăcut rău, ori m-au mințit ca pe un copil pe care nu vrei să îl dezamăgești când își găsește un hobby care îi place tare.

Enjoy!

inspirat de https://ottolenghi.co.uk/

Publicat în Bad Mom

Nu vrem bani de jucării, vrem doar timp pentru copii!

Când plec eu seara de la muncă (pe la 20.00), văd copilași de mână cu unul dintre părinți (daca n-or fi boni/bone/bunici/doamne de la aprozar) cu ghiozdanele în spate, mergând, probabil, spre casă. Aduși de spate, obosiți, tristuți, dar afișând un zâmbet pentru adultul de lângă ei. Probabil că atunci ies de la after-school, after-grădiniță (că bănuiesc că nu de la after-hours. Doar n-om fi înnebunit cu toții de tot și, oricum, ăștia zic că after hoursu’ ăsta se termină dimineața. Deci, nu!). La un calcul simplu, copilu’ ăla ajunge acasă după 12 ore. Într-o oră, maxim, pică lat, deși unii, din nevoia de a-și mai petrece câteva minute în plus cu părinții, singurele din ziua aia, mai trag de ei și refuză somnul la ora fixă.


Înțeleg părinții care nu au soluții. Care trebuie să își sacrifice familia toată, până la urmă, pentru bani. Că unii au program urât, alții fac ore suplimentare, alții sunt singuri etc.
Dar bani pentru ce? Pentru jucării? Pentru haine scumpe? Pentru 1 vacanță vara? Copiii nu vor asta. Cel puțin nu ăștia de grădiniță. Matei mi-a zis clar, articulat: eu nu vreau haine și jucării. Eu vreau să stai cu mine. Bam!
Cine ne mai dă noua timpul ăsta înapoi? Cine le mai dă LOR timpul ăsta cu părinții înapoi? Well…
E trist și mi se strânge sufletul.


Ne chinuim să facem față competiției prostești între părinți cu activitățile extrașcolare. Îi dăm la pian, la engleză, la dans, la balet, la aruncarea cu prăjina, că e creieru’ burete și tre’ să băgăm informație în ei. Pff… Nu mai pot cu asta cu buretele. Și de jucat când? De bucurat de copilărie când? De alintat, de mângâiat, de petrecut timp cu noi, cele mai importante persoane din viața lor, când?!


Sigur că toți ne dorim să le oferim tot ce e mai bun pe lume. Dar nimic nu e mai bun pe lume decât brațele noastre, atenția noastră, timpul nostru. Că de iubit, îi iubim, cu siguranță. Dar nu prea avem când să le-o și arătăm. Vrem viitor asigurat pentru ei. Dar le asigurăm doar partea materială, neștiind că, în prezent, îi handicapăm emoțional, le săpăm gropi adânci în sufletul de viitor adult, prin lipsa prezenței noastre ACUM.


Ce-și vor aduce ei aminte? Weekendurile? Serile în care îi zorim să meargă la culcare, că a doua zi pleacă de acasă dimineața și stau 12 ore cu alte persoane, unele plătite de noi din orele suplimentare petrecute la serviciu, departe de ei. Îi aducem pe lume și apoi, împinși de viața asta care ne cere întruna să facem, să învârtim, să alergăm, îi aruncăm în mâinile altora să ni-i îngrijească și să îi facă oameni.


Cele mai importante persoane din viața copilului nostru suntem noi. Și noi fugim de ei. De nevoie, cică.

Sursa foto : Pinterest