Epopeea nesfârșită a verilor mele pe litoralul românesc

Am simțit miros de mare zilele astea. Întindeam rufe pe balcon și m-a trăsnit. Nu știu de unde… Și mi-au luat-o gândurile și simțurile la trap, cu nostalgie.

Citește în continuare „Epopeea nesfârșită a verilor mele pe litoralul românesc”

Ca asa-s zilele mele…

Sunt la mama si scriu cu greu, pentru ca, de cand am ajuns, sunt intr-o stare de betie fara a fi consumat alcool. Sunt, efectiv, anesteziata. Dorm mult si mananc tot ce prind. Constientizez ca sunt pe o panta periculoasa, dar, deocamdata, nu pot sa fac nimic. Ma conformez si fac ce-mi cere corpul. E ca si cum zice: lasa-ma putin sa ma relaxez. Ca m-ai tinut numai intr-un stres si-o alergatura. Pana in ianuarie, cand ma intorc in Bucuresti, e posibil sa ma dublez.

Am fugit la ai mei, ca un copil mic care are nevoie de protectie si caldura. Si cand am pus piciorul in casa, m-am relaxat cu totul. Mi s-a golit mintea, corpul isi vrea portia de odihna. In ultima vreme stresul se accentuase. In jurul meu, prietenii s-au pozitivat (Slava Domnului, sunt ok toti), eu alergam sa-l las pe Matei (cat mergeam la munca) rudelor noastre dragi (dar aflati toti in zona de risc) si stateam cu un stres fantastic c-as putea fi sursa imbolnavirii lor. Cu mintea tot timpul in alerta, cu frica, cu dar daca-uri. Teama nu cred ca mi-a fost niciodata pentru mine. Chiar nici pentru Matei. Ci pentru cei pe care i-am putea afecta, batranii si bolnavii cronici din familia noastra. Inainte sa vin la ai mei, mi-am facut 2 teste. Ca sa pot sta linistita, sa fiu sigura ca pot merge, si ei sa fie in siguranta.

Cand planificam vacanta asta prelungita, mi-am facut foaaaarte multe planuri. Cum o sa profit eu de tot timpul asta ca sa fac cat mai multe cursuri de pe Masterclass, cum o sa gatesc intruna, cum o sa ies din casa si…cate si mai cate. Am venit de 2 zile si n-am facut absolut nimic. Am vegetat. Dorm in reprize. Mananc mult (ce gateste mama) si degeaba si n-am niciun gand. Bate vantul si-n capul meu si-afara. Delasarea asta sper sa nu tina pana se termina sederea mea aici. Ca o sa ajung acasa si o sa fiu foarte frustrata ca imi propun chestii si nu fac nimic. Sau fac, dar prea putin din cat as putea.

Imi fac wishlist aici, ca sa ramana negru pe alb si poate ma-mpinge rusinea de la spate:

  • vreau sa gatesc mult, sa experimentez, sa inventez sau sa iau retete si sa le reinterpretez
  • vreau sa fac poze. Multe. Oamenilor, locurilor, mancarurilor 🙂
  • vreau sa invat sa fac paine frantuzeasca
  • vreau sa scriu (probabil, daca voi atinge punctele de mai sus, asta se va rezolva de la sine)

Nu-s asa multe si cred ca pot sa inserez si niste sesiuni de somn d-ala sanatos, cu bale la gura. :))) Hai, sa ramanem sanatosi!

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash

Vacanța infuenceriței de Berceni

N-am mai scris de mult timp. Aș putea să mă dau interesantă și să zic că n-am mai făcut-o pentru că am fost în vacanță (lucru care s-a întâmplat), dar realitatea e că neuronul ăla singur singurel s-a-vârtit de i-a venit rău și n-a mai produs nimic. Gol. Nimic. Nada. Empty.
Acu’, că-s aterizată proaspăt din mașina proprietate personală derect în apartamentul din Berceni, aș putea să vă povestesc cum am petrecut vacanța pe coasta 2 Mai, loc cu corturi și nisip fin, plin de pungi de cipsuri. Oază de liniște și relaxare cu juma’ de Mega prezentă prin ambalaje. Pe sistemul „check my new post for details”, așa cum se alintă influencerițele cu patalamale la mână, iată cum mi s-a întâmplat mie:

Am plecat nepastilată. Mare greșeală, că era să fiu azvârlită pe autostradă de vreo 2 ori, în urma crizelor de isterie făcute ca mi se părea că, la 110 km/h, mașina merge cu 250, cel puțin. Nod în gât, transpirații, ochi închiși 2 ore și ceva pân’ la 2 Mai. Ajunsă acolo, m-a părăsit panica și i-a luat locu’ o amorțeală d-asta autoindusă că „ce mama reacu’, e vacanță. Potolește-te, naibii, cu fricile și căcaturile de 2 lei, Mirelo!” – îmi ziceam io, încercând să mă setez pe „enjoy the moment”. Copilu’ s-a distrat, noi ne-am relaxat și m-am și transformat într-o sirenă wanna be pentru o ședință foto cumsecade pe pietre alea de le vedem în toate pozele de pe litoral (babilii, care veniseră ele pentru băi de nămol, se-nchinau și cu stânga și cu dreapta și scuipau în costumele de baie cu totu’ luate de la Lidl – și io tot de-ăla am, apropo – când vedeau 2 duamne de patrujdeani că se izmeneau ca stricatele pe plaje).Am avut și cum, că era copilul ocupat să se certe cu valurile și să se plimbe cu caiacu’ cu taică-su’, că altfel aș fi devenit campioană mondială absolută la castele de nisip făcute cu găletușa și stricate în cel mai scurt timp. Asta s-a întâmplat în iunie, când n-a avut alt partener de joaca.
În tot timpul ăsta, capul era gol de orice gând cu „trebuie”. De telefon uitam cu orele, aproape că nici nu mă interesa ce se întâmplă în afara perimetrului meu de vacanță. Frumos sentiment. Nemaiîntâlnit de câțiva ani. Nu credeam că mai e posibil fără anesteziere pe bază de plante din categoria extravalerianic cardio. Ceva s-a-ntâmplat. Mai apărea câte-un gând nebun de-acasă, d-ăsta cu: începe copilu’ grădinița, aoleo, aoleo, de zici că pleacă militar; întreținere, gaze, zugrăveli & co. Și mă răpunea. Exact așa:Liniștea asta generală a durat fix cât am stat la mare. Pentru că, odată porniți spre Moldova, crizele au început iar, mai ales că m-aștepta un drum de 6 ore. Ce mai bucurie pe mine c-am condus vreo 2 ore jumate din ele. Pfiuuu. Că-n rest, iar: nod în gât, inima la trap, ochi închiși, disperare la orice depășire etc. Am ajuns extenuată și nadușită toată.
Treaba deșteaptă e că, fix de a doua zi mi-am dat reset și am redevenit zen. Piscineta, soare, mâncare muuultă (am băgat 2 kg în buchetu’ greutății mele corporale de sirenă pentru 2 zile juma’).
S-a sfârșit, dară. Am revenit la starea inițială cu frici și grăsime și haine neîncăpătoare și gânduri firave de dietă și dracii care vin odată cu astea.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: