Publicat în Ce caut eu in viata mea, Ma chinuie talentu'

Gospo-bloggerița

Gospo-bloggerița. Iată sinteza celor 40 de ani în ochii prietenelor mele de-o viață. Bine, bloggerița e acolo pentru încurajare, mi s-a spus clar să nu mă ia de cap această titulatură, când știm cu toții opinteala care mă însoțește în această activitate creativă. Că tre’ să fii inspirat, cu ideile la tine, cu condeiu’ gata să străbată dedesubturile www-ului în calea spre succes. Nu-s inspirată de cele mai multe ori. Ce nu-mi lipsește, în schimb, e perseverența. 😂

Gospo. Adică gospodina… Ce să zic?! Dacă nu erau Jamila, mama și doamna Sanda, mama lui Andrei, mânca, săracu’ copil zilnic omletă cu cartofi prăjiți. Nevoia, disperarea meselor diversificate pentru copil și bărbat, m-au împins, la început cu silă și lene, apoi, pe măsură ce Jamila îmi demonstra că din rahat iese bici de multe ori, cu plăcere. Și acum nu mă mai scoți din bucătărie. Aș vrea să se inventeze o diplomă, ceva, pentru gătitul compulsiv acasă. S-o atârn și eu pe perete. Să fiu recunoscută pentru ceva.

Eu am mai făcut multe la viața mea. Multe și neterminate toate.

Am fost și cântăreață. Mare succes am în baie, la vreo 3 nunți toate și în sală la Elena, prietena mea. Unde aplauzele… Ei… Nu încetează de multe ori. Am fost și actriță. De 2 ori. Odată figurantă de succes (vezi c-am apărut pe Netflix, deci…) și odată cu rol principal de descreierată furioasă pe sexu’ tare. Urmează laurii. Și, bineînțeles, am mare succes în bucătăria mea unde trântesc niște monoloage de să mă știe tot cartieru’ și vecinii de pe palier.

Sunt mamă. Asta e cert. Demonstrat biologic. Aici cu performanța nu prea știu cum stau. E un antrenament continuu. Zilnic. Aici nu-i cu lauri, cu aplauze furtunoase. Nu prea tragi linie să vezi cum stai, decât atunci când, periodic, te repliezi în încercările de-a pune pe direcția bună omușorul pe care-l iubești și-l educi.

Am fost toată viața o femeie de carieră. Funcția: logistics and administration free coffee bringer customer and telephonist manager. În traducere liberă dați-mi mie ce-i de descurcat în acte și lăsați clientele pe mâna mea, că face espressorul o cafea de vreau mărire de salariu. 😂 Adică am preluat bucătării ale locurilor de muncă pe unde mi-am desfășurat cariera profesională și le-am întreținut cât am putut de bine.

Băi, totu-i bine când faci bilanț și-ți iese pe plus. Că-ți dai seama că ai făcut ceva la viața ta. Că ai adus schimbări, c-ai mutat munți, că ai contat. Pff. Ei, lasă, că mai am cel puțin 20 de ani până mă doboară șalele. De-acu’ să vezi ce mă bag puternic în viață. 😂

Publicat în Bad Mom

Nu vrem bani de jucării, vrem doar timp pentru copii!

Când plec eu seara de la muncă (pe la 20.00), văd copilași de mână cu unul dintre părinți (daca n-or fi boni/bone/bunici/doamne de la aprozar) cu ghiozdanele în spate, mergând, probabil, spre casă. Aduși de spate, obosiți, tristuți, dar afișând un zâmbet pentru adultul de lângă ei. Probabil că atunci ies de la after-school, after-grădiniță (că bănuiesc că nu de la after-hours. Doar n-om fi înnebunit cu toții de tot și, oricum, ăștia zic că after hoursu’ ăsta se termină dimineața. Deci, nu!). La un calcul simplu, copilu’ ăla ajunge acasă după 12 ore. Într-o oră, maxim, pică lat, deși unii, din nevoia de a-și mai petrece câteva minute în plus cu părinții, singurele din ziua aia, mai trag de ei și refuză somnul la ora fixă.


Înțeleg părinții care nu au soluții. Care trebuie să își sacrifice familia toată, până la urmă, pentru bani. Că unii au program urât, alții fac ore suplimentare, alții sunt singuri etc.
Dar bani pentru ce? Pentru jucării? Pentru haine scumpe? Pentru 1 vacanță vara? Copiii nu vor asta. Cel puțin nu ăștia de grădiniță. Matei mi-a zis clar, articulat: eu nu vreau haine și jucării. Eu vreau să stai cu mine. Bam!
Cine ne mai dă noua timpul ăsta înapoi? Cine le mai dă LOR timpul ăsta cu părinții înapoi? Well…
E trist și mi se strânge sufletul.


Ne chinuim să facem față competiției prostești între părinți cu activitățile extrașcolare. Îi dăm la pian, la engleză, la dans, la balet, la aruncarea cu prăjina, că e creieru’ burete și tre’ să băgăm informație în ei. Pff… Nu mai pot cu asta cu buretele. Și de jucat când? De bucurat de copilărie când? De alintat, de mângâiat, de petrecut timp cu noi, cele mai importante persoane din viața lor, când?!


Sigur că toți ne dorim să le oferim tot ce e mai bun pe lume. Dar nimic nu e mai bun pe lume decât brațele noastre, atenția noastră, timpul nostru. Că de iubit, îi iubim, cu siguranță. Dar nu prea avem când să le-o și arătăm. Vrem viitor asigurat pentru ei. Dar le asigurăm doar partea materială, neștiind că, în prezent, îi handicapăm emoțional, le săpăm gropi adânci în sufletul de viitor adult, prin lipsa prezenței noastre ACUM.


Ce-și vor aduce ei aminte? Weekendurile? Serile în care îi zorim să meargă la culcare, că a doua zi pleacă de acasă dimineața și stau 12 ore cu alte persoane, unele plătite de noi din orele suplimentare petrecute la serviciu, departe de ei. Îi aducem pe lume și apoi, împinși de viața asta care ne cere întruna să facem, să învârtim, să alergăm, îi aruncăm în mâinile altora să ni-i îngrijească și să îi facă oameni.


Cele mai importante persoane din viața copilului nostru suntem noi. Și noi fugim de ei. De nevoie, cică.

Sursa foto : Pinterest

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Ce vrei să te faci când o să fii mare? Asta era întrebarea pe care mi-o adresau, invariabil, musafirii sau gazdele caselor în care mă duceam cu mama, tata și sor-mea. Au început cam de când aveam 9-10 ani. Pe la 20-21 au schimbat-o cu „când te măriți”. P-aia cu „când faci un copil” nu prea au mai avut cum să mi-o adreseze că am facut copil înainte să mă mărit. Am scăpat.

Ma duceam eu, frumos, în vizita la rude și mai întâi mă lăsau să-mi fac număru’ cu cotrobăitu’ prin casă. Sertarele erau viața mea. Unde găseam un sertar, pac, mă înfigeam în el și până nu vedeam tot ce conține, nu treceam la următoru’. Mama îmi și zicea mereu, înainte să plecăm de acasă: „măi, mamă, te rog io frumos, nu mai umbla prin lucrurile oamenilor, că n-or să ne mai primească. Ne facem de rușine!” N-aveam nicio treabă.

După ce îmi făceam damblaua și luam la rând toate cotloanele casei în care ne duceam în vizită, mă luau la întrebări:” ia zi, Muru, ce vrei să te faci cand o să fii mare? ” Și io le livram ce știam că-i distrează la maxim: „amanta patronului”, răspundeam încântată ca și cum tocmai le-aș fi dezvăluit faptul că vreau să devin un mare savant în fizică cuantică. Pfff, ce de râsete, ce mai veselie. Începea spectacolu’. „Păi cum așa?”, mă întrebau de dragul jocului conversațional, deși o mai făcuseră și ultimile dăți când ne văzuserăm. „Păi da, că vreau bani mulți și să nu fac nimic”. Ce-i drept, nu știam că voi evolua într-o ființă plăpândă de 1.58 cm și veșnic la 60 de kg. Dar, ce vorbim noi aici, când ți-e dat un astfel de destin, sufletul contează.

Mama nu prea înțelegea ea de unde mi se fixase în cap ideea asta. Era fix după Revoluție și cred c-auzisem eu, în stanga și-n dreapta, povești despre fete d-astea de succes. 😉. Dar a avut grijă, ca orice părinte responsabil și sănătos la cap, să-mi pună ziarul cu anunțuri de angajare în brațe fix când am terminat facultatea. Îmi încercuia, frumos, 2-3 anunțuri/zi și stătea lângă mine până dădeam telefon să mă programez la interviu. N-am nimerit un job de fata de succes. „Ghinionu'” a fost c-am nimerit într-o firmă foarte serioasă, unde am lucrat 13 ani.

Acu’… Dacă stau bine să mă gândesc, am avut numai șefi femei. În afara de actualul, care e fratele meu de suflet. Deci… Fail la cariera strălucită.
Nimic din ce scoteam eu pe gură că vreau să mi se întâmple (de dragul show-ului casnic, desigur) nu s-a întâmplat: am tras la căruțe ca și cum ar fi fost ale mele cu tot cu cai, m-am agitat, m-am băgat sa-nvăț și de-aia și de-aia, unde era nevoie de un om, eu eram cu 2 degete ridicate. Acu’ s anxioasă, disperată să fiu angajatul indispensabil, mereu într-o panică d-asta cu timpul și cu perfecțiunea. Zic acum… Adică de când am început să muncesc, cu vreo 18 ani în urmă .

Ce m-am făcut când m-am făcut mare?! Multifuncțională, ca imprimantele.