Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație

M-a întrebat o amică cum de pot fi atât de autoironică și să umplu scrierile mele cu umor și brusc, de la o postare la alta, să pot deveni serioasă și să expun trăiri intense, cu iz de suferință. Cum se întâmplă switch-ul…
Sunt o circăreasă (iată, ce cuvânt sublim 😂). În cea mai mare parte a timpului, mai ales în prezența altora, îmi place să îi dau cu veselie și umor. Și ce material mai bun decât propria-ți persoană poți avea? E mult mai la îndemână să faci mișto de tine. Plus că simțul penibilului la mine e în pom și pomu’ departe rău. Fac asta în preajma celorlalți conștientă de faptul că oamenii au propriile neguri care le toacă interiorul. De ce aș mai veni și eu cu ale mele? Nu mă ascund. Doar că prefer să dau mai departe pozitivitate.

Citește în continuare „Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație”

Totul va fi bine!

Mi-a zis un coleg zilele trecute că e ceva schimbat la mine. Că-s mai relaxată, mai pe easy, așa. Și că am față senină. Mare compliment. L-am primit bătând din palme. Mai ales că nu conștientizasem real că sunt mai liniștită, mai cu viața pas cu pas.

Să ne înțelegem, eu toată viața am alergat sau am avut senzația că totul e o alergătură din punctul x în punctul y, încă de când faci ochi dimineața. Totul și mai și de când a apărut Matei și am devenit campioană la viteză.

Odată cu alergătura asta, se instalează și haosul. Care m-a stăpânit ani în șir. În cap (vezi numele blogului 😂), dar și în toate celelalte aspecte ale vieții. Casă, masă (de curând am simțit liniștea și relaxarea date de gătit), îmbrăcămintea (am ieșit de multe ori pe stradă ca ultima scăpată de la ospiciu), relații nelămurite cu oameni pe care nu mi i-am mai dorit în viața mea și care mi-au mâncat și timpul și energia etc. Singurul loc în care haosul m-a mai ocolit a fost la serviciu, că nu m-au lăsat responsabilitatea și nevoia constantă de validare să haosez ce fac.

Acum mă simt ca o ardeleană molcomă și așezată. 😂 Îmi vâjâie vântul pe la urechi, fără să am o reacție, neapărat. E un fel de semi-lobotomizare care mă încântă (și, atenție, nu-s, încă😂, pe pastile). Glumesc, desigur, în destrăbălarea mea în această stare de bine.

E un paradox. Pentru că eu știu că, dacă toată nebunia asta cu virusul se întâmpla acum 2 ani, înainte să fac terapie, când anxietatea mă ducea de mânuță și îmi controla toate mișcările, drumurile, gândurile, eu eram pe pereți. Pe pereți la Obregia, desigur. Nu știu cum aș fi putut face față. Au fost nenumărate nopți în care eram incapabilă să pun geană pe geană din motive relativ simple, în comparație cu ce trăim noi acum. Mă refer la nesiguranță, la lipsa de informații și de deznodământ clar.

M-am tot gândit la cei care suferă în vremurile astea de anxietate. Și știu cât de greu le este. E infernal să trăiești cu frică. Să nu o poți stăpâni, să te trezești dimineața și să nu știi dacă faci față zilei, să ai inima în gât mereu și să te stoarcă de vlagă. Să nu mai poți funcționa normal, să nu te poți bucura de lucrurile mărunte care ți se întâmplă, pentru că ți se furișează în gând negrul. Și cred că sunt mulți. Eram mulți și înainte. Dar o situație stresantă ca asta, pe care niciunul dintre noi n-a mai trăit-o, poate doborî mulți.

Am încercat să mă analizez puțin și se pare că mi s-a adaptat creierul. A reușit, cumva, să se muleze pe situație, dragul de el, 🙂 și să accepte perioada cu speranță. Mi-am schimbat niște obiceiuri, câteva nevoi s-au estompat (cum ar fi asta cu socializarea, deși pe mine mă hrănește energia altora), și au apărut câteva preocupări care-mi aduc mulțumire.

Se pare că omul se adaptează. Cu puțin ajutor terapeutic trece peste situații grele.

Totul va fi bine! ❤️

Ianuarie, mai lasă-ne!

Acu’, că s-a terminat ianuarie ăsta, pot să zic și eu ce mă doare. Că mi-era frică să zic mai devreme, să nu vină cu cine știe ce bazaconii peste mine până la sfârșit.


Băi nene, vreau să fie anu’ de 11 luni și să scoatem ianuarie ăsta. Să fie ca un gap, așa. Puf, să ne trezim în februarie, după Revelion. De când sunt mică, mi se pare tristă rău luna asta. Chiar dacă mai continua vacanța, eu nu știam ce să fac cu mine, cel puțin în primele zile ale anului.


Anu’ ăsta am bagat în mine mâncare și semințe la filme, până am ajuns la refuz. Mai am nițel și pocnesc. Adio siluetă, adio good vibe.
Tot ce se întâmplă în luna asta e trist: cresc taxe, e urât afară (nu vă amăgiți cu 16 grade, că colcăie virușii și asta dă anxietate și mai mare), te-apucă fricile că ai planuri pentru noul an, da’ nu știi daca esti în stare să le duci la bun sfârșit, apar pandemii, războaie mondiale, începe Bravo ai stil din nou, Dana Budeanu e pe val, numa’ nenorociri.


Eu am alergat în luna asta de mi-au ieșit ochii. Muncă, casă (da, da, am momente dese când alerg între sufragerie și bucătărie), camere de gardă, autorități. Am capu’ plin de acte, proceduri, tratamente, jocuri de copii inventate… Și cate și mai câte. Astea pe lângă gândurile nebune și alandala, aiurea-n tramvai care-mi traverseaza creieru’. Parcă s-au îngrămădit toate în luna asta.


Și e și cu întrebări existențiale. O veni, n-o veni zăpada, mai dăm bradu’ jos sau nu. Că Matei nu ne lasă să-l despodobim, că n-a trecut Crăciunu’, dom’ne, zice el, că n-a venit zăpada. Deci, avem voie să-l despodobim doar după ce se topește zăpada. Peste vreo 3 ani, așa.


Așadar, aș vrea să fac o petiție, că e la modă acu’ să inițiezi acțiuni d-astea sociale. Vreau o petiție prin care să scoatem ianuarie ăsta din calendar
În felul asta cred că o să scadă și numărul depresivilor considerabil și trecem și noi la lucruri mai serioase. Gen Valentine’s Day. Sunt fan. Abia aștept.

Cod promoțional: Blue Monday

Am aflat acum câteva zile de existența acestei Blue Monday (ziua tristeții). Habar n-aveam de ea până acu’. Și ce bucurie, într-o zi a tristeții, ca să zic așa, într-un oximoron d-ăsta neinspirat, că poți să fii liber în deprimarea ta măcar într-o zi din an. Să nu mai trebuiască să dai explicații de ce zaci în capotul tău scămosat, cu castronu’ plin de floricele sau chipsuri și să plângi nestingherit la filme siropoase sau cu super eroi, doar pentru că așa simți să faci.

Azi nu te mai întreabă nimeni ce dracu’ te-a apucat, că ieri erai bine, erai ca o floare de primăvară dată cu ruj. Azi toată lumea te înțelege. Dați-i bătaie cu lacrimile înnodate-n barbă și cu urletele de neputință. Că azi societatea va înțelege.


Doar azi. E super ofertă azi. Aveți și cod promoțional. Blue Monday. De mâine, tre’ să zâmbiți frumos, să faceți frumos, că lumea nu e dispusă, dragă, să vă suporte vouă ifosele de femei/bărbați slabi. De oameni care nu-s în stare să se adune, naibii, odată, să lase prostiile și să treacă la treabă. Orice treabă. Tre’ să facem treabă. Târâș, cu creierii varză, cu ceață pe inimă, tre’ să ne mișcăm. Și să lăsăm prostiile astea de secol 21. Că pe vremea lor nu mai era nimeni deprimat. Și ce bine mai era. Ia uitați ce copii minunați și întregi au crescut! Pe noi.


Ia uite, ce să vă povestesc, s-a inventat și o zi pentru asta. Asta ne mai lipsea.
Băgați-vă mințile-n cap, c-a bagat pâine proaspătă la Mega și până vă reveniți voi, nu mai prindeți niciuna! Astea-s probleme adevărate! Astea-s frământări zilnice apăsătoare. Nu că nu vă puteți voi urni, nu că nu înțelegeți de ce v-ați mai trezit și azi, nu că ați face ceva să vă fie mai bine, dar nu puteți, nu reușiți să găsiți ce și totul e negru și degeaba…


Eu zic așa: sărbătoriți Blue Monday ca și cum ar fi revelionu’. Și zilele următoare, dacă nu puteți altfel, faceți revelionu’ pe rit vechi. Dacă așa simțiți. Și ei să-și ia pâinea aia bună de la Mega, dac-așa simt.

P. S. Sunt oameni pe lângă voi care vă iubesc și la care puteți apela cu încredere. Oameni care nu știu ce e aia Blue Monday sau știu și nu le pasă. Le pasă de voi.

Sursă foto: pinterest.com

Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul

Când te lovește, nu prea știi ce ți se întâmplă. Și, pentru că uneori se nimerește să o resimți când în viața ta totul e roz cu picățele și cu norișori pufoși, dai vina pe vreme, pe oboseală, cauți motive până găsești. De cele mai multe ori, din ce am auzit și de pe la alții, n-o recunoști nici dacă îți dai seama despre ce e vorba. Adică o bagi sub preș. O renegi. Și ea se ține strâns de tine. Nu te lasă așa, cu una cu doua. Partea proastă e că nu te-apuci de luptă. N-o iei de gât, să dai cu ea de toți pereții. Nici măcar nu încerci.

Măcar de-ai accepta-o…

Nu stiu dacă e de mai multe feluri. Dacă are surori, dacă există o gama întreagă. Sau e, pur și simplu, una singură . Mie de un singur fel mi s-a dat să primesc „cadou” dupa naștere.

Depresia post-natală e parșivă si urâtă. Habar n-ai dacă ai trecut de lăuzie și or să vină zilele alea senine în care tu te dai cu ruj, faci duș zilnic, te-mbraci frumos și ieși la plimbare cu copilul. Până când trec lunile una dupa alta și tu tot tristă ești. Tot degeaba te simți. Tot cea mai proastă mamă din lume, tot cel mai mare rău pentru copilul și soțul tău crezi că ești. Și, zi după zi, nu-ți mai pasă. Pur și simplu, ți-e totuna. Ce e absolut fantastic este că rămâne responsabilitatea. Grija pentru copilul tău e acolo, ascunsa bine și te programează ca pe-o aplicație umană să îndeplinești sarcini. Ești un robot care execută niște task-uri pentru îngrijirea copilului. Acțiune dupa acțiune. Iar și iar. În timpul ăsta, pe dinăuntru e un gol imens.

Te trezești dimineața și tot ce-ți dorești e să vină următoarea repriză de somn a copilului, ca să te poți culca iar. Să zaci. Vrei să uiți. Să-ți adormi mintea, chiar și când ai ochii deschiși. Nu se poate. Vrei să smulgi inima și să le-o dai celor din jurul tău s-o bage-n baie de iubire. Poate-asa…

O simți cum crește-n tine, ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale. Zăpadă cu noroi. Ajungi în puncte culminante când simți c-o să explodeze-n tine, că nu mai are loc. Și tot ce poți să faci e să dai drumul lacrimilor. Să se mai scurgă din ea.
În tot timpul ăsta, duci o viață paralelă. A ta cu ea și a ta cu restul lumii, cu cei care te-nconjoară. Nu știu unii de alții. Nici ea de ei (oricum n-o interesează), nici cei dragi de ea. Încerci să faci frumos în exterior, să pari puternică, așa cum te știe lumea de-o viață. Și-ți dai seama că poți s-o duci așa mult și bine.

E egoistă și te transformă. Brusc, totul devine despre tine. Despre tristețea ta, despre nevoile tale pe care, în crize, le urli. E mai rea decât moartea fizică. E moartea spiritului. Când mori fizic nu mai simți. Nici măcar golul ăla. În depresie ești un corp și-atât. O carcasă umblătoare.

Nu știu când vine momentul ăla în care te iei de guler și te scuturi bine cu 2 palme peste ochi și-ți faci programare la psiholog. La unii, din păcate, nu vine niciodată.
Momentul meu a fost cam după 1 an și jumătate, când a început să dea pe dinafară. Iubirea față de copilul meu, dar mai ales dorinta ca el să aibă o mamă cu mintea limpede și capabilă să îi ofere siguranță, protecție, îndrumare, m-au zdruncinat și m-au scos de-acolo. Nu era drept față de el.

Mi-a lăsat o verișoară de-a doua: anxietatea. Cu asta cred că mă descurc.

Mergi la doctor!
Îți promit, când scapi de ea, simți că ăla e momentul în care începe viața. Simți că până la apariția ei ai fost și atât. Acum TRĂIEȘTI! Cu bucurie!
P. S. Dacă mai cazi uneori, după, lucru foarte posibil, măcar știi de unde să te iei și ce să faci cu tine! 😉

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: