Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul

Când te lovește, nu prea știi ce ți se întâmplă. Și, pentru că uneori se nimerește să o resimți când în viața ta totul e roz cu picățele și cu norișori pufoși, dai vina pe vreme, pe oboseală, cauți motive până găsești. De cele mai multe ori, din ce am auzit și de pe la alții, n-o recunoști nici dacă îți dai seama despre ce e vorba. Adică o bagi sub preș. O renegi. Și ea se ține strâns de tine. Nu te lasă așa, cu una cu doua. Partea proastă e că nu te-apuci de luptă. N-o iei de gât, să dai cu ea de toți pereții. Nici măcar nu încerci.

Măcar de-ai accepta-o…

Nu stiu dacă e de mai multe feluri. Dacă are surori, dacă există o gama întreagă. Sau e, pur și simplu, una singură . Mie de un singur fel mi s-a dat să primesc “cadou” dupa naștere.

Depresia post-natală e parșivă si urâtă. Habar n-ai dacă ai trecut de lăuzie și or să vină zilele alea senine în care tu te dai cu ruj, faci duș zilnic, te-mbraci frumos și ieși la plimbare cu copilul. Până când trec lunile una dupa alta și tu tot tristă ești. Tot degeaba te simți. Tot cea mai proastă mamă din lume, tot cel mai mare rău pentru copilul și soțul tău crezi că ești. Și, zi după zi, nu-ți mai pasă. Pur și simplu, ți-e totuna. Ce e absolut fantastic este că rămâne responsabilitatea. Grija pentru copilul tău e acolo, ascunsa bine și te programează ca pe-o aplicație umană să îndeplinești sarcini. Ești un robot care execută niște task-uri pentru îngrijirea copilului. Acțiune dupa acțiune. Iar și iar. În timpul ăsta, pe dinăuntru e un gol imens.

Te trezești dimineața și tot ce-ți dorești e să vină următoarea repriză de somn a copilului, ca să te poți culca iar. Să zaci. Vrei să uiți. Să-ți adormi mintea, chiar și când ai ochii deschiși. Nu se poate. Vrei să smulgi inima și să le-o dai celor din jurul tău s-o bage-n baie de iubire. Poate-asa…

O simți cum crește-n tine, ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale. Zăpadă cu noroi. Ajungi în puncte culminante când simți c-o să explodeze-n tine, că nu mai are loc. Și tot ce poți să faci e să dai drumul lacrimilor. Să se mai scurgă din ea.
În tot timpul ăsta, duci o viață paralelă. A ta cu ea și a ta cu restul lumii, cu cei care te-nconjoară. Nu știu unii de alții. Nici ea de ei (oricum n-o interesează), nici cei dragi de ea. Încerci să faci frumos în exterior, să pari puternică, așa cum te știe lumea de-o viață. Și-ți dai seama că poți s-o duci așa mult și bine.

E egoistă și te transformă. Brusc, totul devine despre tine. Despre tristețea ta, despre nevoile tale pe care, în crize, le urli. E mai rea decât moartea fizică. E moartea spiritului. Când mori fizic nu mai simți. Nici măcar golul ăla. În depresie ești un corp și-atât. O carcasă umblătoare.

Nu știu când vine momentul ăla în care te iei de guler și te scuturi bine cu 2 palme peste ochi și-ți faci programare la psiholog. La unii, din păcate, nu vine niciodată.
Momentul meu a fost cam după 1 an și jumătate, când a început să dea pe dinafară. Iubirea față de copilul meu, dar mai ales dorinta ca el să aibă o mamă cu mintea limpede și capabilă să îi ofere siguranță, protecție, îndrumare, m-au zdruncinat și m-au scos de-acolo. Nu era drept față de el.

Mi-a lăsat o verișoară de-a doua: anxietatea. Cu asta cred că mă descurc.

Mergi la doctor!
Îți promit, când scapi de ea, simți că ăla e momentul în care începe viața. Simți că până la apariția ei ai fost și atât. Acum TRĂIEȘTI! Cu bucurie!
P. S. Dacă mai cazi uneori, după, lucru foarte posibil, măcar știi de unde să te iei și ce să faci cu tine! ?