Bărbații, lumina ochilor noștri

N-am prea multă experiență în a trata viața alături de bărbați. Nu e c-am fost prea cuminte și m-am măritat virgină. Ci, pur și simplu, nu s-au uitat la mine prea mulți. Ori o dădeau p-aia cu ce mișto ești tu… Băgăm o bere să ne râdem? Ori li se brehănea de existența mea. Aș putea să îi număr pe degete p-ăia pe care chiar i-am interesat.
Dar asta nu înseamnă că nu sunt o fină observatoare. Știi cum e: când n-ai, belești ochii și te mulțumești și cu rolul de spectatoare a filmului vieții altora. Și, când observ, nu tac echidistantă. Mă implic în capu’ meu și mă frământ și dau sfaturi și judec. Ca și cum aș fi doctoriță de destine, psiholoaga de serviciu.

Eu cred că sunt mai multe feluri de bărbați:

  • aia familiști, paroliști, cu prințipuri, așa cum e soțul meu (Doamne-ajută să nu-mi bată vreuna la ușă mâine, să mă iau singură la palme)
  • genul „mut tot ce prind”. Adică le mută între ele. P-aia de joi o pune lunea, ca să-i facă loc și ăleia de-o programase săptămâna viitoare, ca la neurolog, că nu mai sunt locuri. Ăștia, de multe ori, ca să reușească să supraviețuiască ritmului vieții plină de candidate la fericire, devin mitomani. Servesc d-astea, gen am plecat de acasă și mi-am dat seama că nu-s acasă și n-am mai venit.
  • ăia mișto ei, așa, pe fizic și prestanță, dar ori proști de nu știu nici cum îi cheamă, ori aroganți, cu atitudini de superioritate. Ăștia testează să vadă ce merge cu iubita și, dacă ea vrea hardcore, adoptă stilu’ smuls, dacă vrea pe Jane Eyre, scoate arsenalul mă-sii de Sandra Brown și face repetiții în oglindă până ajunge la ce trebuie.
  • genul erou care n-are timp de băgat ratonu’ la veveriță, că e ocupat cu eroismele. Pe ăștia nu îi oprește din eroism nicio femeie, doar sciatica și prostata la bătrânețe.
  • genul neînțărcat și, poate, genul antierou. Pe care până și îmbrăcatul să iasă până la colț, la mega îl secătuiește de energia pe o săptămână, drept urmare trebuie să se odihnească toată săptămâna urmatoare. De obicei, rămân cu mami în apartamentul de 2 camere din Giulești, cu orez cu lapte și băi calde la picioare, toate ritualurile zămislite cu maximă grijă și iubire de cea care îi va fi slugă până crapă. Dar nu fac gaura-n canapea din rațiuni sentimentale, ci doar din rațiuni economice și manageriale. Ăștia mă înduioșează de-a dreptu’. Sunt așa, niste indivizi cu vise porno cu karate bine ascunse, care cred, încă, că au cuc.
  • genul kikirikimiki, efeminații. Ăia care se pensează cu model, întotdeauna mai frumos decât al lu’ iubi, umblă în maieu și vara și iarna, că doar nu s-o duce la sală ca la serviciu degeaba. Să nu-ți treacă prin cap să-i ascunzi unuia d-ăsta cămașa albă care-i pocnește pe pieptul lucrat cu atâta sudoare, că te ia mama dracu’, viața mea.
  • genul i’m in a call – corporatistu’. Așezat la casa lui luată cu credit pe 25 de ani, într-o relație de 3 ani cu femeia potrivită, neapărat corporatistă, că nu suportă inferioritatea, are nevoie de challange. Bine, ei se văd de 3 ori pe an: în vacanța din Thailanda – în ianuarie, în Grecia – vara și toamna, la Amsterdam – în city-break, că-n rest, țara are nevoie de el. Și el tre’ să fie in a meeting, on call, cu deadline-uri și tabieturi de moș. Dar ăsta, ăsta, vă zic io: ăsta rupe fâșu’ în teambuilding-uri.
  • it-istul, mă, săracu’. Ce se mai iubește el cu mouse-ul lui. Ce-l mai mângâie … N-a pupat bucă de femeie atâtea mângâieri ca mouse-ul scump, bun și de gaming pe care a dat 0.1% din salariu ținut pe card cu sfințenie.


Eu sunt sigură că mai există muuulte tipologii, că nu s-au terminat. Stau cumințică în gradenă și belesc ochii-n continuare ca la Insula Iubirii. ‘ntotdeauna c-o pungă de semințe Nutline albe, puțin sărate. Ca fetele bătrâne și invidioase-n sufletu’ lor.


P. S. În prima tipologie expusă de mine aici se încadrează toți prietenii mei, toți prietenii și rudele și cunoștințele prietenilor mei. Și toți uncheșii și iubiții prietenelor mele. De restul doar am auzit așa, vag. 😉

Țiți Miți Piți Muru Murache Ghimi Ghimiță Ghimizdroc

Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.


Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată.
De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.

Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.


Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami.
Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂


Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame.
Te iubesc!

Dilema Zebrei

M-a pălit un gând cum că, dacă nu ești oleacă dus cu pluta, adică pe câmpii, nebun, cum s-ar zice, nu prea ai treabă cu creativitatea. Tu ești p-aci și ea-i total paralelă cu tine. Sigur că nu toți oamenii trebuie să fie unși de Bunuțu’ cu talentu’ ăsta, de-a scoate din ei pe diverse căi. Ce-ar mai fi lumea asta numa’ cu creativi? Am muri de foame.


Eu merg la terapie de vreo lună. Și are rezultate. Că v-am mai tot zis că mi-e frică și de umbra mea, am zile când mă preumblu de beleuză prin viață și nu știu ce caut eu în viața asta, îmi dau cu virgulă multe situații și există și foarte mare gălăgie în cap. Deci are material doamna psiholog.
Măi… Dar nu mai merge căpuțu’. Sunt așa, într-o oarecare pace și un zen frate cu bale la gură și, atenție, nu-s pastilată. Adică nu mai funcționează sinapsele. Înainte, neuronu’ ăla singurel se învârtea până producea ceva. Acu’ stă și belește ochii. Nu-mi vine nicio idee, nu fac nicio legătură de nimic cu nimic, nici măcar p-alea de la metrou nu mai știu sigur dacă le fac bine și mă trezesc la Muncii în loc de Tineretului.


Ce mi-am mai dorit și eu în viața asta să mi se fâlfâie. Să o ard așa, pe futu-i mă-sa și ce-o fi o fi. Toata viețișoara mea de anxioaso-depresivo-obsesiv-compulsivă m-am gândit ce bine-ar fi să mă mângâie și pe mine la tâmple o stare d-asta de pace pă inimă și creieri în stare de lăuzie. Na! Acu’ zici că-s legată de toate gardurile. Geanina din Las Fierbinți e doctorandă pe lângă mine.
Să ne înțelegem, cu inima sunt bine. Pe simțăminte zic. Doar că-s și io mai cu măsură, ca oamenii sănătoși la cap. Nu mai sare din sutien la fiecare limitator de viteză al vieții, nu mai bate ca la fasole în cheptu’ meu. Adicătelea, mă lasă și pe mine să traiesc liniștită.


Nu-s vindecată. Că nu se fac lucrurile așa, ca pocnind din degete. (ce bine-ar fi). Ca dovadă că am pierdut, zilele trecute, bicicleta preferată a copilului. Am uitat de existența ei la fix 30 de secunde după ce-am rezemat-o de mașină, s-o bag în portbagaj. M-am urcat în mașină, am băgat marșarier și p-aci ți-e drumu’. Am plâns o zi întreagă. Dar nu atât de mult pentru că nu mai are copilul bicicletă (pentru că i-am cumpărat alta, fix la fel), ci pentru că eu aveam senzația despre mine că starea asta de liniște cu creieri întregi e permanentă și nu mai greșesc nicio virguliță la viața cotidiană. Mi-era ciudă!


Am aruncat și extravalerianic cardio din geantă și persedon zi. Sper să nu dau iama în farmacii mai târziu pe fond de plesnire de venă la ceafă. Așa de bine-mi șade cu venele întregi…


Da’ ce voiam eu să zic, de fapt, după toată scurgerea asta de panseuri, este că nu prea am mai știut ce să mai scriu aci. Oare să rămân nebună, da’ creativă?! Sau… sănătoasă și vă pupi?! Albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?