Ultimul articol pe blog e din 11 ianuarie. 10 zile. 10 zile în care n-am reușit să stau jos 30 de minute fără să fiu ruptă-n gură de somn. Mă simt ca o băbuță la sfârșitul zilei, cu dureri de genunchi, de spate și obosită moartă. Nu fac nimic extraordinar, ce vă-nchipuiți?! Mâncare, curățenie, fac traseu viteză sufragerie-bucătărie la cele 50 de strigăte „mamiiiiiiiiii” pe zi. Și cam atât. Băi, da’ mă dor șalele ceva de speriat. Și mintea… Mintea lucrează, da’ prost, că nu poate să pună ideile cap la cap.
N-am mai scris în același ritm în care o făceam la început. La cursul de blogging pe care l-am absolvit cu mare încântare, pentru că am primit o grămadă de informații noi și folositoare, ni se spunea că scrisul se antrenează. Că trebuie să scrii mult și bine. Orice.
Numai că eu, așa cum mă gândesc de 100 de ori înainte să pun ceva pe social media (că-s poze, că-s panseuri din puțul gândirii), așa fac și cu postările pe blog. Motivul nu e neapărat acela că nu vreau să mă judecați, ci că mă gândesc că aveți și voi gălăgia voastră în cap cu răsfrângere asupra vieții, încât dacă bag o prostie doar ca să fie scrisă și să-mi exersez eu creativitatea, nu fac altceva decât să încarc feed-ul. Al canalelor social-media și al creierelor voastre. Degeaba.
În ultima perioadă am avut și o stare așa … De alergătură fără țintă, practic. Cu lucruri care trebuie făcute, rezolvate, puse la punct. Și asta mi-a anihilat orice gând. Gânduri aveam, da’ se zbăteau în gălăgie. Nu puteam să pun degetul pe niciunu’. Și fugeau, bineînțeles. C-au și gândurile astea personalitatea lor, nu-i chiar așa simplu.
Plus că am frici și îngrijorări. Cu viruși, cu rezolvări de situație, cu viitor, cu copchil, astea…
La volan mai am timpul meu de gândire. Dac-aș fi deșteaptă, m-aș înregistra zicând panseurile pe gură, ca să le transcriu după. Dar nu sunt chiar atât de isteață și, în plus, uit. Uit că m-am gândit să mă înregistrez. Mi-aduc aminte înainte să adorm, seara, când iar nu pot să le scriu sau să le înregistrez, că e Matei lângă mine pe care tre’ să-l asist până adoarme. Sau mă asistă el pe mine. Că mi se întâmplă des să adorm înaintea lui. Și uit. Iar. Până a doua zi dimineață nu mai e nimic din ce-a fost în cap. Sunt altele. Pe care nu le pot nota, că tre’ să fac treaba prin casa în contratimp, să mă pregătesc de muncă sau să gătesc. Pe budă nu stau cu zecile de minute, deci nici asta nu e o variantă…
Creativitatea mea e sortită pieirii în ritmu’ ăsta.
M-am mai trezit eu pe stradă deschizând notițele din telefon în stația de autobuz și balotând cuvinte după cuvinte, doar-doar când oi găsi puțină liniște să pot să le pun cap la cap. Nț. Uit care-a fost ideea în stația de autobuz.
Mi-am dat seama că am câteva perioade pe an în care sunt într-o cursă nebună cu viața. Alergatură, nebuneală, task-uri. Fără nicio fărâmă de consistență. Fără scop. Scopul e supraviețuirea mea și-a celor dragi și înaintarea în timp orbecăind. Atât. Majoritatea perioadelor ăstora sunt iarna. Când parcă timpul trece DOAR ca să vină primavara și să ne-apucăm de treaba aia importantă. Cu sens și miez.
N-am prea multă experiență în a trata viața alături de bărbați. Nu e c-am fost prea cuminte și m-am măritat virgină. Ci, pur și simplu, nu s-au uitat la mine prea mulți. Ori o dădeau p-aia cu ce mișto ești tu… Băgăm o bere să ne râdem? Ori li se brehănea de existența mea. Aș putea să îi număr pe degete p-ăia pe care chiar i-am interesat. Dar asta nu înseamnă că nu sunt o fină observatoare. Știi cum e: când n-ai, belești ochii și te mulțumești și cu rolul de spectatoare a filmului vieții altora. Și, când observ, nu tac echidistantă. Mă implic în capu’ meu și mă frământ și dau sfaturi și judec. Ca și cum aș fi doctoriță de destine, psiholoaga de serviciu.
Eu cred că sunt mai multe feluri de bărbați:
aia familiști, paroliști, cu prințipuri, așa cum e soțul meu (Doamne-ajută să nu-mi bată vreuna la ușă mâine, să mă iau singură la palme)
genul „mut tot ce prind”. Adică le mută între ele. P-aia de joi o pune lunea, ca să-i facă loc și ăleia de-o programase săptămâna viitoare, ca la neurolog, că nu mai sunt locuri. Ăștia, de multe ori, ca să reușească să supraviețuiască ritmului vieții plină de candidate la fericire, devin mitomani. Servesc d-astea, gen am plecat de acasă și mi-am dat seama că nu-s acasă și n-am mai venit.
ăia mișto ei, așa, pe fizic și prestanță, dar ori proști de nu știu nici cum îi cheamă, ori aroganți, cu atitudini de superioritate. Ăștia testează să vadă ce merge cu iubita și, dacă ea vrea hardcore, adoptă stilu’ smuls, dacă vrea pe Jane Eyre, scoate arsenalul mă-sii de Sandra Brown și face repetiții în oglindă până ajunge la ce trebuie.
genul erou care n-are timp de băgat ratonu’ la veveriță, că e ocupat cu eroismele. Pe ăștia nu îi oprește din eroism nicio femeie, doar sciatica și prostata la bătrânețe.
genul neînțărcat și, poate, genul antierou. Pe care până și îmbrăcatul să iasă până la colț, la mega îl secătuiește de energia pe o săptămână, drept urmare trebuie să se odihnească toată săptămâna urmatoare. De obicei, rămân cu mami în apartamentul de 2 camere din Giulești, cu orez cu lapte și băi calde la picioare, toate ritualurile zămislite cu maximă grijă și iubire de cea care îi va fi slugă până crapă. Dar nu fac gaura-n canapea din rațiuni sentimentale, ci doar din rațiuni economice și manageriale. Ăștia mă înduioșează de-a dreptu’. Sunt așa, niste indivizi cu vise porno cu karate bine ascunse, care cred, încă, că au cuc.
genul kikirikimiki, efeminații. Ăia care se pensează cu model, întotdeauna mai frumos decât al lu’ iubi, umblă în maieu și vara și iarna, că doar nu s-o duce la sală ca la serviciu degeaba. Să nu-ți treacă prin cap să-i ascunzi unuia d-ăsta cămașa albă care-i pocnește pe pieptul lucrat cu atâta sudoare, că te ia mama dracu’, viața mea.
genul i’m in a call – corporatistu’. Așezat la casa lui luată cu credit pe 25 de ani, într-o relație de 3 ani cu femeia potrivită, neapărat corporatistă, că nu suportă inferioritatea, are nevoie de challange. Bine, ei se văd de 3 ori pe an: în vacanța din Thailanda – în ianuarie, în Grecia – vara și toamna, la Amsterdam – în city-break, că-n rest, țara are nevoie de el. Și el tre’ să fie in a meeting, on call, cu deadline-uri și tabieturi de moș. Dar ăsta, ăsta, vă zic io: ăsta rupe fâșu’ în teambuilding-uri.
it-istul, mă, săracu’. Ce se mai iubește el cu mouse-ul lui. Ce-l mai mângâie … N-a pupat bucă de femeie atâtea mângâieri ca mouse-ul scump, bun și de gaming pe care a dat 0.1% din salariu ținut pe card cu sfințenie.
Eu sunt sigură că mai există muuulte tipologii, că nu s-au terminat. Stau cumințică în gradenă și belesc ochii-n continuare ca la Insula Iubirii. ‘ntotdeauna c-o pungă de semințe Nutline albe, puțin sărate. Ca fetele bătrâne și invidioase-n sufletu’ lor.
P. S. În prima tipologie expusă de mine aici se încadrează toți prietenii mei, toți prietenii și rudele și cunoștințele prietenilor mei. Și toți uncheșii și iubiții prietenelor mele. De restul doar am auzit așa, vag. 😂
Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.
Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată. De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.
Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.
Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami. Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂
Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame. Te iubesc!
M-a pălit un gând cum că, dacă nu ești oleacă dus cu pluta, adică pe câmpii, nebun, cum s-ar zice, nu prea ai treabă cu creativitatea. Tu ești p-aci și ea-i total paralelă cu tine. Sigur că nu toți oamenii trebuie să fie unși de Bunuțu’ cu talentu’ ăsta, de-a scoate din ei pe diverse căi. Ce-ar mai fi lumea asta numa’ cu creativi? Am muri de foame.
Eu merg la terapie de vreo lună. Și are rezultate. Că v-am mai tot zis că mi-e frică și de umbra mea, am zile când mă preumblu de beleuză prin viață și nu știu ce caut eu în viața asta, îmi dau cu virgulă multe situații și există și foarte mare gălăgie în cap. Deci are material doamna psiholog. Măi… Dar nu mai merge căpuțu’. Sunt așa, într-o oarecare pace și un zen frate cu bale la gură și, atenție, nu-s pastilată. Adică nu mai funcționează sinapsele. Înainte, neuronu’ ăla singurel se învârtea până producea ceva. Acu’ stă și belește ochii. Nu-mi vine nicio idee, nu fac nicio legătură de nimic cu nimic, nici măcar p-alea de la metrou nu mai știu sigur dacă le fac bine și mă trezesc la Muncii în loc de Tineretului.
Ce mi-am mai dorit și eu în viața asta să mi se fâlfâie. Să o ard așa, pe futu-i mă-sa și ce-o fi o fi. Toata viețișoara mea de anxioaso-depresivo-obsesiv-compulsivă m-am gândit ce bine-ar fi să mă mângâie și pe mine la tâmple o stare d-asta de pace pă inimă și creieri în stare de lăuzie. Na! Acu’ zici că-s legată de toate gardurile. Geanina din Las Fierbinți e doctorandă pe lângă mine. Să ne înțelegem, cu inima sunt bine. Pe simțăminte zic. Doar că-s și io mai cu măsură, ca oamenii sănătoși la cap. Nu mai sare din sutien la fiecare limitator de viteză al vieții, nu mai bate ca la fasole în cheptu’ meu. Adicătelea, mă lasă și pe mine să traiesc liniștită.
Nu-s vindecată. Că nu se fac lucrurile așa, ca pocnind din degete. (ce bine-ar fi). Ca dovadă că am pierdut, zilele trecute, bicicleta preferată a copilului. Am uitat de existența ei la fix 30 de secunde după ce-am rezemat-o de mașină, s-o bag în portbagaj. M-am urcat în mașină, am băgat marșarier și p-aci ți-e drumu’. Am plâns o zi întreagă. Dar nu atât de mult pentru că nu mai are copilul bicicletă (pentru că i-am cumpărat alta, fix la fel), ci pentru că eu aveam senzația despre mine că starea asta de liniște cu creieri întregi e permanentă și nu mai greșesc nicio virguliță la viața cotidiană. Mi-era ciudă!
Am aruncat și extravalerianic cardio din geantă și persedon zi. Sper să nu dau iama în farmacii mai târziu pe fond de plesnire de venă la ceafă. Așa de bine-mi șade cu venele întregi…
Da’ ce voiam eu să zic, de fapt, după toată scurgerea asta de panseuri, este că nu prea am mai știut ce să mai scriu aci. Oare să rămân nebună, da’ creativă?! Sau… sănătoasă și vă pupi?! Albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?
Când plec eu seara de la muncă (pe la 20.00), văd copilași de mână cu unul dintre părinți (daca n-or fi boni/bone/bunici/doamne de la aprozar) cu ghiozdanele în spate, mergând, probabil, spre casă. Aduși de spate, obosiți, tristuți, dar afișând un zâmbet pentru adultul de lângă ei. Probabil că atunci ies de la after-school, after-grădiniță (că bănuiesc că nu de la after-hours. Doar n-om fi înnebunit cu toții de tot și, oricum, ăștia zic că after hoursu’ ăsta se termină dimineața. Deci, nu!). La un calcul simplu, copilu’ ăla ajunge acasă după 12 ore. Într-o oră, maxim, pică lat, deși unii, din nevoia de a-și mai petrece câteva minute în plus cu părinții, singurele din ziua aia, mai trag de ei și refuză somnul la ora fixă.
Înțeleg părinții care nu au soluții. Care trebuie să își sacrifice familia toată, până la urmă, pentru bani. Că unii au program urât, alții fac ore suplimentare, alții sunt singuri etc. Dar bani pentru ce? Pentru jucării? Pentru haine scumpe? Pentru 1 vacanță vara? Copiii nu vor asta. Cel puțin nu ăștia de grădiniță. Matei mi-a zis clar, articulat: eu nu vreau haine și jucării. Eu vreau să stai cu mine. Bam! Cine ne mai dă noua timpul ăsta înapoi? Cine le mai dă LOR timpul ăsta cu părinții înapoi? Well… E trist și mi se strânge sufletul.
Ne chinuim să facem față competiției prostești între părinți cu activitățile extrașcolare. Îi dăm la pian, la engleză, la dans, la balet, la aruncarea cu prăjina, că e creieru’ burete și tre’ să băgăm informație în ei. Pff… Nu mai pot cu asta cu buretele. Și de jucat când? De bucurat de copilărie când? De alintat, de mângâiat, de petrecut timp cu noi, cele mai importante persoane din viața lor, când?!
Sigur că toți ne dorim să le oferim tot ce e mai bun pe lume. Dar nimic nu e mai bun pe lume decât brațele noastre, atenția noastră, timpul nostru. Că de iubit, îi iubim, cu siguranță. Dar nu prea avem când să le-o și arătăm. Vrem viitor asigurat pentru ei. Dar le asigurăm doar partea materială, neștiind că, în prezent, îi handicapăm emoțional, le săpăm gropi adânci în sufletul de viitor adult, prin lipsa prezenței noastre ACUM.
Ce-și vor aduce ei aminte? Weekendurile? Serile în care îi zorim să meargă la culcare, că a doua zi pleacă de acasă dimineața și stau 12 ore cu alte persoane, unele plătite de noi din orele suplimentare petrecute la serviciu, departe de ei. Îi aducem pe lume și apoi, împinși de viața asta care ne cere întruna să facem, să învârtim, să alergăm, îi aruncăm în mâinile altora să ni-i îngrijească și să îi facă oameni.
Cele mai importante persoane din viața copilului nostru suntem noi. Și noi fugim de ei. De nevoie, cică.
Pe zi ce trece mi se întărește în cap ideea că suntem o țară de grobieni. Nu, o lume de grobieni. Poate doar triburile alea bine conectate cu natura și cu tot ce ne oferă Dumnezeu pe tavă să ne mai salveze. În Romania, grobienilor le-aș spune cocalari, ca să înțeleagă tot poporu’ ce rahat mănânc io aici. Desigur că vor fi câțiva care vor sări ca arși că nu-mi iubesc țara, că e sfântă și îi iau numele în deșert. Nu-l iau, frațioare, da’ când majoritatea unei mulțimi finite are comportament de cocalarus non-interuptus, permiteți-mi să mă exprim la modul general.
Ce-aș face eu ca să mai curăț meleagurile de astfel de specimene? Aș da legea Cine…mă-sa-i curvă! și feel 😉 in the blanks. Cu variante: – cine aruncă gunoiul pe jos, mă-sa-i curvă – cine scuipă pe stradă, mă-sa-i curvă – cine claxonează la semafor imediat ce s-a făcut verde, mă-sa-i curvă – cine e nerespectuos, mă-sa-i curvă – cine taie pădurile ca să facă bani și, implicit, mațu’ mare, mă-sa-i, bineînțeles, curvă – cine nu votează și se plânge după, mă-sa-i curvă – cine își bate joc de alții, mă-sa-i curvă – cine ia șpagă, mă-sa-i curvă – cine face șmenuri, mă-sa-i curvă – cine pute-a transpirație în mijloacele de transport în comun, mă-sa-i curvă
Și tot așa. Ar fi o lege care s-ar întinde pe volume întregi, căci nebănuite-s căile australopitecilor de asfalt. Cred c-ar funcționa, pentru că am senzația că toți suferă de vanitate și un public shaming de genu’ ăsta, i-ar face să reacționeze. Cum să zică statu’ că mama-i curvă?! Poate-ar fi bine să-mi rețin flegma de data asta, că mă vede băieții, știi ce zic?!
În taxiul care o ducea la aeroport se auzea în surdină Inna cu unul dintre hiturile ei. Ce căcat de muzică mai e și asta? Să-i curme cineva suferința ăsteia! Putea, foarte simplu, să-l roage pe șofer să apese pe buton și s-o scutească de miorlăiala din difuzoare. Dar n-ar fi făcut-o nici bătută. Cum să-l deranjeze? Lasă, să-și vadă de condusul lui, acolo.
Încerca să anihileze sunetul cu gânduri entuziaste. Nu mai fusese niciodată în Ucraina și abia aștepta. Când a chemat-o Mircea în birou și i-a spus că urmează să lucreze acolo pentru 2 săptămâni, a bătut recordul la schimbările de stare. În jumătate de minut a trecut de la panică la bucurie și iar la frică și iar la exaltare. Dacă ar fi putut să se teleporteze, ce bine-ar fi fost. Gândul la zbor o paraliza și inima începuse s-o ia la trap. De ce naibii a zis DA?Putea să stea liniștită acasă. Avea în buzunarul drept o folie de Xanax. Just in case. Însă refuza categoric să devină o descreierată funcțională doar în momentele în care era pastilată.
Când a pășit pe scara avionului, privirea i s-a încețoșat, inima îi bătea să-i sară din piept și capul îi vâjâia mai tare decât motoarele pe care le auzea pe pistele din jur. Și-a făcut loc printre oamenii înghesuiți pe trepte, gata de îmbarcare, și a coborât. Era în pragul atacului de panică. Treci, dracu’, odată în avion! Tuto! s-a auzit vocea din cap și și-a conștientizat mișcările abia când își lega centura de siguranță, pe scaun. Doamne, ce bine că-și luase pastilele cu ea!
Pe scaunele din față, era o doamnă de vreo 35 de ani, cu copilul ei de maxim 3 ani. Plângea din toți rărunchii. Zbiera. Poate leșină și scăpăm! a fost singurul gând prezent. Cuțitul vinovăției i-a străpuns măruntaiele rând pe rând. Dac-ar fi fost al ei? Tot la fel ar fi gândit? Îi era rușine. Așa cum citea și în ochii mamei copilului, preocupată să-l liniștească, că murea de rușine, de îngrijorare, de nervi.
De ce naibii n-or pune ăștia niște terarii antifonate pline de jucării în care să bage toți copiii, să călătorească și părinții liniștiți. Era clar! O luase razna. Pastila începuse să-și facă efectul și gândul că ar putea muri în accident aviatic în ora asta de zbor o liniștea. Poate crapă și scapă.
Fiecare dimineață era la fel. Cu același gol în stomac, imposibil de umplut cu cele două pahare de apă pe care știa că trebuie să le bea la prima oră pentru digestie. Din momentul în care deschidea ochii, același sentiment oribil și foarte greu de descifrat punea stăpânire pe ea. L-ar fi numit frică, dar nu avea obiect. Era mai mult o îngrijorare generală. O mulțime nedefinită de semne de întrebare vizavi de ziua care tocmai începea. Singurul gând care apărea, înainte de avalanșa zilnică a gălăgiei din cap, era tot o întrebare: Oare o să fac față?
Făcea. De cele mai multe ori cu mici bucurii apărute pe parcurs, cu succese cât să o facă să se felicite că a mai păcălit o zi. Dar trăia Ziua Cârtiței. Aceeași poveste la fiecare răsărit. Încerca să-și vorbească ca unui om în nevoia unui sfat prietenesc, ca unui om încăpățânat și imposibil de clintit din ale lui, ca unui copil speriat. Mintea câștiga meciul foarte rapid și-și relua tabieturile zilnice.
Au fost dimineți cu lacrimi de neputință și ciudă. Cu greu își mai amintea de ea plină de entuziasmul începutului de zi. Nu se mai putea vizualiza bucurându-se. Senzația care o încerca era că se gândea la o persoană străină. Dar știa că n-a fost întotdeauna la fel. C-a fost și liniște. De aia îi era dor.
N-am mai scris de mult timp. Aș putea să mă dau interesantă și să zic că n-am mai făcut-o pentru că am fost în vacanță (lucru care s-a întâmplat), dar realitatea e că neuronul ăla singur singurel s-a-vârtit de i-a venit rău și n-a mai produs nimic. Gol. Nimic. Nada. Empty.
Acu’, că-s aterizată proaspăt din mașina proprietate personală derect în apartamentul din Berceni, aș putea să vă povestesc cum am petrecut vacanța pe coasta 2 Mai, loc cu corturi și nisip fin, plin de pungi de cipsuri. Oază de liniște și relaxare cu juma’ de Mega prezentă prin ambalaje. Pe sistemul „check my new post for details”, așa cum se alintă influencerițele cu patalamale la mână, iată cum mi s-a întâmplat mie:
Am plecat nepastilată. Mare greșeală, că era să fiu azvârlită pe autostradă de vreo 2 ori, în urma crizelor de isterie făcute ca mi se părea că, la 110 km/h, mașina merge cu 250, cel puțin. Nod în gât, transpirații, ochi închiși 2 ore și ceva pân’ la 2 Mai. Ajunsă acolo, m-a părăsit panica și i-a luat locu’ o amorțeală d-asta autoindusă că „ce mama reacu’, e vacanță. Potolește-te, naibii, cu fricile și căcaturile de 2 lei, Mirelo!” – îmi ziceam io, încercând să mă setez pe „enjoy the moment”. Copilu’ s-a distrat, noi ne-am relaxat și m-am și transformat într-o sirenă wanna be pentru o ședință foto cumsecade pe pietre alea de le vedem în toate pozele de pe litoral (babilii, care veniseră ele pentru băi de nămol, se-nchinau și cu stânga și cu dreapta și scuipau în costumele de baie cu totu’ luate de la Lidl – și io tot de-ăla am, apropo – când vedeau 2 duamne de patrujdeani că se izmeneau ca stricatele pe plaje).Am avut și cum, că era copilul ocupat să se certe cu valurile și să se plimbe cu caiacu’ cu taică-su’, că altfel aș fi devenit campioană mondială absolută la castele de nisip făcute cu găletușa și stricate în cel mai scurt timp. Asta s-a întâmplat în iunie, când n-a avut alt partener de joaca.
În tot timpul ăsta, capul era gol de orice gând cu „trebuie”. De telefon uitam cu orele, aproape că nici nu mă interesa ce se întâmplă în afara perimetrului meu de vacanță. Frumos sentiment. Nemaiîntâlnit de câțiva ani. Nu credeam că mai e posibil fără anesteziere pe bază de plante din categoria extravalerianic cardio. Ceva s-a-ntâmplat. Mai apărea câte-un gând nebun de-acasă, d-ăsta cu: începe copilu’ grădinița, aoleo, aoleo, de zici că pleacă militar; întreținere, gaze, zugrăveli & co. Și mă răpunea. Exact așa:Liniștea asta generală a durat fix cât am stat la mare. Pentru că, odată porniți spre Moldova, crizele au început iar, mai ales că m-aștepta un drum de 6 ore. Ce mai bucurie pe mine c-am condus vreo 2 ore jumate din ele. Pfiuuu. Că-n rest, iar: nod în gât, inima la trap, ochi închiși, disperare la orice depășire etc. Am ajuns extenuată și nadușită toată.
Treaba deșteaptă e că, fix de a doua zi mi-am dat reset și am redevenit zen. Piscineta, soare, mâncare muuultă (am băgat 2 kg în buchetu’ greutății mele corporale de sirenă pentru 2 zile juma’).
S-a sfârșit, dară. Am revenit la starea inițială cu frici și grăsime și haine neîncăpătoare și gânduri firave de dietă și dracii care vin odată cu astea.
Am avut și cum, că era copilul ocupat să se certe cu valurile și să se plimbe cu caiacu’ cu taică-su’, că altfel aș fi devenit campioană mondială absolută la castele de nisip făcute cu găletușa și stricate în cel mai scurt timp. Asta s-a întâmplat în iunie, când n-a avut alt partener de joaca.
Liniștea asta generală a durat fix cât am stat la mare. Pentru că, odată porniți spre Moldova, crizele au început iar, mai ales că m-aștepta un drum de 6 ore. Ce mai bucurie pe mine c-am condus vreo 2 ore jumate din ele. Pfiuuu. Că-n rest, iar: nod în gât, inima la trap, ochi închiși, disperare la orice depășire etc. Am ajuns extenuată și nadușită toată.