Publicat în Rețete cu poveste

Cea mai simplă rețetă de brioșe din lume

Cine-a inventat brioșele e în gândul mamelor de pretutindeni. Ne închinăm și mulțumim pentru o modalitate ușoară de-a face ceva bun, pe repede înainte. Înainte să rămân însărcinată nu știam să gătesc nimic. Ouă și cartofi prăjiți erau dish-ul meu veșnic. Andrei nu punea presiune pe mine, doar mai arunca așa, câte-o glumă: Mirelo, hai c-o să trăim the american dream. O să mâncăm numai semi-preparate și or să ne dea ăștia la ziar că ne obezim copilu’. Aia e. Ofensată, mă zburleam și ziceam c-o să fiu cea mai tare bucătăreasă, c-o să fac tot felul de mâncăruri. Și, Doamne, nu mi-a plăcut niciodată să gătesc. N-aveam niciun chef.

Am învățat piureuri și ce-i mai dai copilului mic. Andrei mânca ce apuca, săracu’. Și nu zicea nimic. Dar priveam cu îngrijorare spre viitor. Copilul urma să crească, era musai să învăț să gătesc. În plus, una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea este cu casa mirosind a mîncare și prăjituri. Le adulmec și acum cu gândul. Și cred că într-o casă de om trebuie să miroasă a mâncare gătită, dom’le! Am început timid și-am răzbit. Azi o ciorbă ratată, mâine un ostropel înecat în ulei, până am ajuns să fac sarmale și cozonaci.

Când a crescut Matei, în încercările mele de a-i da ceva bun pentru care să nu trebuiască să stau 100 de ani în bucătărie, am găsit salvare în brioșe. Mai ales că în afară de clătite nu mai știam să fac nimic care s-ar putea numi desert. Cu timpul, l-am cooptat și pe el în proces. A început să îi placă și acum vrea bucătărie cadou de la Moșul. Pentru restaurantul lui din sufragerie. :)) Nu știu cum o scoatem la capăt, că va fi dezamăgit că nu merge aragazul de jucărie.

Fiind la început în relația mea cu gătitul, am fost tare fericită pe atunci să găsesc o rețetă extrem de simplă, cu câteva ingrediente și-n 30 de minute cu tot cu copt să fie gata.

Iată de ce ai nevoie pentru cea mai simplă rețetă de brioșe:

  • 150 gr zahăr
  • 150 gr unt la temperatura camerei
  • 3 ouă
  • 1 linguriță esență de vanilie
  • 150 gr. făină

Iată cum faci cele mai simple brioșe:

  1. Pune untul și zahărul într-un bol și mixează până amestecul devine cremos
  2. Bate ouăle (ca pentru omletă) într-un bol separat și pune esența de vanilie
  3. Toarnă amestecul de ouă cu vanilie peste unt și zahăr (amestecate la pasul 1)
  4. Cerne făina deasupra și amestecă cu o spatulă.
  5. Preîncălzește cuptorul la 1800C și pregătește forma/formele de brioșe (hârtie pusă în tava specială sau forme de silicon)
  6. Împarte amestecul în forme cu o lingură. Ies cam 12 brioșe. Bagă-le la cuptor pentru 20-25 de min.
  7. Dacă vrei, poți pune deasupra fulgi de ciocolată sau ornamente colorate de zahăr.

Ne scot din necaz brioșele astea. Sunt bune, arătoase și foarte simplu de făcut. Lui Matei îi place la nebunie să toarne în bol ingredientele și să bată ouăle. Daaaaaar și să spele vasele după. Sunt salvată! A mai apărut ceva nou pe Netflix? :))

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

Ia-te la mișto!

Povestea David Sedaris, un scriitor de eseuri super cunoscut, în cursul lui de pe platforma Masterclass, că locuiește într-un sat din Anglia și niciun locuitor al satului respectiv nu știe mai nimic despre el. Despre câte cărți i-au fost publicate, despre succesul international de care se bucură de ani. Consătenii lui îl știu drept garbage-man (omul care strânge gunoiul). Au denumit chiar și o mașină de gunoi după el. Pentru că omul ăsta, după ce își face rutina zilnică (care include și scrisul), se duce în sat și strânge gunoiul. În fiecare zi. N-a ținut niciodată morțiș ca cei care locuiesc în aceeași loc în care își duce traiul de mulți ani să știe cine e el. Ba chiar i se pare interesant și funny că ei îl percep ca fiindu-le inferior din punct de vedere social. El nu e un om umil în sensul rău al cuvântului (umilul e, automat, supusul). Ba chiar pare a fi un om dificil, dacă îl urmărești vorbind. Sensul bun al cuvântului umil e egal cu smerenia. Să știi cine ești, dar să nu ții neapărat să le-o arăți și altora. Multora. Oricând. Ci să-ți vezi tu de valoarea ta acolo, în liniștea și conștiința ta.

Desigur, David Sedaris e un culegător acerb de situații ciudate în care îl pune viața. De situații neobișnuite, hilare, în care îi îndeamnă pe cei care vor să scrie cu umor să se pună cu bună știință. Să se lase duși în ele și să le savureze. Sunt o bogată sursă de inspirație pentru scris, spune el. O la fel de mare resursă interioară cred că este autoironia.

Ca să faci autoironie e nevoie să te dai un pas în spate, să te detașezi de propria persoană și să te uiți puțin la tine: ia, să vedem, moșule, cu ce defilezi?! Și constați că se depresurizează capul. Interiorul. E mult mai ușor să-ți privești defectele, greșelile detașat. Te și umflă râsul. Iar râsul e terapie curată.

Eu nu m-am luat niciodată prea în serios. N-am trecut de faza țiți-miți-piți-ghimi-ghimiță-ghimizdroc total. Mă retardez (sau, mă rog, pentru elevați, accesez ) la nivelul copilului din mine de multe ori. E un mecanism care mă ajută să trec peste situații complicate, cărora adultul nu le-ar putea face față la fel de bine. Aleg să râd de mine, de situațiile în care sunt, de reacții pe care le am. Nu le bag sub preș. Le-aș băga dacă nu le-aș da importanță. Doar că aleg să le înfrunt așa.

Am prieteni care nu înțeleg modul ăsta al meu de abordare a situațiilor. Li se pare că îmi cobor stima de sine. Că mă umilesc (în sensul rău). Ei, cum aș putea să mă autoumilesc?! Doar n-am luat-o razna…Să ne înțelegem n-am ajuns la my inner self și de-astea, nu am ajuns să mă uit în oglindă și să mă scuip să nu mă deochi de valoroasa și deștepta și conștienta de sine a lu’ mama ce sunt eu. Dar eu, fără să fac mișto de mine, n-aș mai putea scrie aici niciun rând. Că eu despre mine scriu. Mă rog, mă mai leg și de alții…da’ mai puțin. Cum ar fi să o iau pe miriște și să scriu doar despre cât de mișto sunt eu?!

În primul rând că mai mult de câteva rânduri n-aș popula. Și eu trebuie să scriu articole….daaaah. S-ar duce viața mea de bloggeriță de succes pe-o rază de 2 cartiere bucureștene. În al doilea rând, m-aș repeta. Și mie nu-mi place să mă repet. Și-n al treilea rând, n-aș mai râde la propriile glume, cum se lăicuiesc (ador) oamenii la propriile postări pe social media. Mai e un rând. Am observat că dacă râzi tu de tine, ceilalți o fac cu tine. Și, de multe ori, încercările de bulling sunt omorîte din fașă. Păi nu mai ai loc de mine, prietena mea, că io sunt campioană la râs de mine. 😉

Ce zic eu e că autoironia face bine la căpuț. Ne dă cu relaxare, cu reveneală, vorba prietenului Cristi, ne face să luăm viața mai ușor. Să mai tăiem greața. Dacă mă luam foarte în serios când mă aflam în perioada gri de depresie și anxietate (că mai sunt acolo, mititele, dar sunt pe un gri-roze) mi-ar fi fost mult mai greu să trec peste. Și cred că dacă te iei de guler cu umor ieși mai repede la lumină. Ți se ia ceața de pe ochi. :))

Să râdem, zic. Și să îi invităm și pe alții s-o facă alături de noi. Că-i pe auto, că e la liber, nu contează. Să ni se urce nivelu’ de serotonină și hohotele să răzbată-n lume!

Imagine de Alexander Lesnitsky de la Pixabay 

Publicat în Rețete cu poveste

Brownie cu tahini și alune (rețetă)

Ar trebui să se sesizeze cineva din oficiu, că treaba nu e bună. Am început să fac câte 2 prăjituri pe zi. Una pe ziuă și una seara, mami, cum zice Matei. Nu mai există zi în care să nu fie haos în bucătărie și noi să nu fim plini de făină, lipicioși de la tot felul de siropuri și foarte mândri la sfârșit, când ne admirăm operele. Zic admirăm și nu devorăm, pentru că Matei nu mănâncă mai nimic din ce facem. Matei…Eu nu m-am mai urcat pe cântar de vreo 3 săptămâni și mă ia cu amețeală numai la gândul că trebuie la un moment dat s-o fac, ca să nu fiu nevoită să chem pompierii să mă scoată pe geam, ca să mai iau o pungă de zahăr de la Mega.

Mă alint, nu mănânc decât 3 sferturi din tot ce fac. Restul duc la serviciu. Mă rog, am dus o dată. :)) Dar n-ai cum…vă spun, n-ai cum să reziști să nu guști măcar. Acum cîteva zile am făcut o brownie, negresă de-a noastră, cu tahini (pastă de susan) și alune. Doamne, Dumnezeule mare…am murit și-am înviat mâncând. De plăcere, de gusturi amestecate, de toate substanțele fericirii livrate în corp de-o mușcătură din prăjitura asta.

Pare complicată și inaccesibilă pentru cineva care încropește ceva într-o bucătărie modestă de bloc. Nu e. Mi-am dat seama că mă uitam la rețete pe net și le închideam repede că mi se păreau niște SF-uri. Dar cele mai multe dintre ele, mai ales astea cu denumiri pompoase, sunt simple.

Iată de ce ai nevoie ca să faci o Brownie cu tahini și alune:

  • 240 gr de unt tăiat în cuburi de câte 2 cm
  • 240 gr ciocolată neagră (de minim 70% cacao) ruptă în bucăți de 3-4 cm
  • 4 ouă
  • 330 gr zahăr
  • 120 gr făină cernută (eu folosesc o strecurătoare normală ca să cern făina)
  • sare
  • 150 gr pastă de tahini (de susan)
  • 130 gr alune (ori normale, sărate și nu mai pui sare, ori alune de pădure sparte)
  • 30 gr cacao cernută

Iată cum faci o Brownie cu tahini și alune:

  1. Umple 1/4 de crăticioară cu apă și pune-o pe foc până fierbe apa. Dă focul la mediu și pune o altă crăticioară (cu fund gros) peste ea, având grijă ca apa să nu atingă fundul. Aici pui ciocolata și untul la topit pentru 2 minute. Le dai la o parte și amesteci până obții un sos subțire și lucios. Il lași la răcit.
  2. Mixezi, într-un bol mare, aproximativ 3 min., zahărul și ouăle până obții un amestec cremos (dacă ridici telul mixerului, trebuie să curgă, dar să fie gros).
  3. Cu o paletă sau lingură, amestecă ușor mixul de ciocolată răcit cu amestecul de zahăr și ouă. Adaugă, apoi, făina, alunele, cacao și 1/2 linguriță de sare.
  4. Toarnă tot amestecul într-o tavă (eu am avut formă de tort cu diametrul de 23cm) tapetată cu hârtie de copt.
  5. Cu o lingură, pune, din loc în loc, pasta de tahini, insistând să intre în amestec. Apoi, netezește cu spatele lingurii, ce a rămas din pastă, pe toată suprafața. Nu trebuie să fie acoperită de pastă de tahini (nu va mai permite coacerea). E mai important ca pasta de susan să intre în amestec și doar puțin să fie împrăștiat pe suprafață.
  6. Prăjitura se coace în cuptorul preîncălzit la 1800C timp de aprox. 20 de minute. Aici trebuie atenție. Cam după 18 min. trebuie verificată. Va trebui să fie cleioasă la interior (aproape moale) atunci când e scoasă din cuptor. Pe măsură ce se răcește, interiorul se va întări.

Little brownie never killed nobody 🙂 (Interiorul trebuie să fie cleios atunci când o scoți din cuptor)

Eu am dus colegilor de la serviciu 3 sferturi din ea. Și ce m-a interesat, ca feedback, a fost dacă e o prăjitură banală sau e de maestru. :))) Ori le-a plăcut rău, ori m-au mințit ca pe un copil pe care nu vrei să îl dezamăgești când își găsește un hobby care îi place tare.

Enjoy!

inspirat de https://ottolenghi.co.uk/

Publicat în Rețete cu poveste

Prăjitură cu migdale, lămâie şi fructe de pădure

De o perioadă, mai exact după ce am terminat de filmat The Locationist (despre care abia astept să vă povestesc pe larg într-un post dedicat) relaţia cu Matei e ciudată. Mă pedepseşte, încă, pentru orice moment pe care nu îl petrec cu el. A fost o perioadă grea atunci. Mi-a simţit lipsa şi eu lui. Acum e răzvrătit precum un adolescent neînţeles, trânteşte, pufneşte şi mă somează zilnic să îi fiu în raza vizuală. E copleşitor, obositor. Se joacă foarte puţin singur, aşa că am porţie clară de câteva ore pe zi pe covoraşul cu trasee sau construind oraşe întregi de lego.

A trebuit să cotrobăi mult în străfundul minţii şi să găsesc modalităţi prin care să îi satisfac şi lui nevoia de atenţie, dar să şi pot funcţiona ca femeie, ca mamă care trebuie să îl şi hrănească. Invitaţiile de a participa la gătit au fost de multe ori refuzate. De-abia când am primit cadou de ziua mea un mixer cu bol pe care mi l-am dorit de când bălesc la reţetele Jamilei, şi când m-a văzut cât de bucuroasă sunt, a început să mă invite el la făcut prăjituri cu mixerul nou. Mi-a şi spus clar: ştiu că eşti fericită, mami, când facem ceva cu mixerul. :)) Şi iată-ne, aşadar, făcând ceva cu mixerul în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu.

La primăvară nu cred că o să mai ies din casă. Nu că m-ar ucide ruşinea defilării pe stradă cu 20 de kg în plus, ci pentru că nu o să mai încap pe uşă. E compulsiv gătitul ăsta, dar şi terapeutic. Atât pentru mine, cât şi pentru relaţia mea cu Matei. You win some, you lose some…

Am făcut prăjitura asta aseară. A participat până la un moment dat. Nu-i place să aştepte (să se răcească compoziţia, de ex.), aşa că mă lasă cu ochii-n becu’ hotei şi pleacă la joacă. Revine când e de spart ouă, de amestecat, de pus sare şi alte mirodenii. Este şi o reţetă uşoară, ţi-e mai mare dragu’ s-o faci şi iese aspectuoasă şi foaaaarte gustoasă. Eu vă las reţeta aici, în caz că vă arde de-o nebunie în perioada asta, când stăm mai mult acasă.

De ce aveţi nevoie:

  • 180g unt
  • 1 cană de zahăr tos
  • coaja rasă a unei lămâi şi a unei portocale
  • 2 ouă
  • un praf de sare
  • o linguriţă extract (esenţă) de vanilie
  • un sfert de cană de suc de lămâie stoarsă
  • o linguriţă de praf de copt
  • o cană şi jumătate de făină
  • jumătate de cană de migdale pisate (râşnite)
  • 500g fructe de pădure (afine, zmeură, mure etc) sau o cutie de fructe congelate
  • o lingură de zahăr tos pentru fixarea fructelor pe compoziţie, la sfârşit
  • zahăr pudră pentru ornat
  • iaurt pentru servire

Cum faceţi:

  1. Amestecaţi la foc mic, într-o crăticioară, untul, zahărul, zeama şi coaja de lămâie şi portocală până când untul şi zahărul sunt topite. Nu trebuie să ajungă la clocot. Daţi amestecul la o parte şi lăsaţi-l să se răcească.
  2. Când a ajuns la temperatura camerei, adăugaţi esenţa de vanilie şi ouăle. Amestecaţi. Adăugaţi, apoi, făina şi praful de copt (eu pun mereu praful de copt în făină şi le amestec), sarea şi migdalele pisate. Amestecaţi uşor până devine cremos.
  3. Turnaţi jumătate din compoziţie în tava unsă cu ulei şi tapetată cu hârtie de copt (tava de cozonac/chec) şi puneţi deasupra jumătate din fructele de pădure. Apoi turnaţi cealalată jumătate de compoziţie şi întindeţi-o bine spre marginile tăvii, ca să acopere fructele, după care, fără să apăsaţi pe ele, puneţi şi cealaltă jumătate din fructele de pădure.
  4. Presăraţi lingura de zahăr pe deasupra.
  5. Introduceţi-l în cuptorul preîncălzit la 1800 C timp de 50-60 de minute. Lăsaţi să se răcească
  6. Serviţi cu zahăr pudră şi iaurt din belşug

Am terminat-o tarziu. Cred că era 23.30. Cum era să mă fi culcat fără să fi gustat din ea?! Cum?! Am gustat 2 felii, cu iaurt, ce-i drept, ca să nu mă trezesc în miez de noapte să mă trag pe mâini…

Spor, dacă vă încumetaţi s-o faceţi! Are gust special. Şi e mult mai simplu de făcut decât pare.

Inspiraţie: http://www.thebrickkitchen.com

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Secretele femeilor 🙈. Shh

Vorbeam odată cu una dintre prietenele mele despre femeile astea icon. Conversația avea tușe de jinduială și de-o parte și de alta. Eram într-o admirație vecină bună cu invidia vizavi de femeile scoase ca din cutie în permanență, pe care curge feminitatea cum ne curge nouă rimelu’ ala bun de la Avon. Ne tânguiam distruse de certitudinea că ar trebui să ne mai naștem încă o dată și s-o luăm de la capăt ca să visăm, măcar, la a ajunge și noi măcar la 10% din pachetul pe care îl prezintă ele zilnic pe piață.


Și ne-a lovit! Bam! „Frate, stai puțin, că și astea stau pe budă, că doar n-or scoate perle și licori magice după ce crapă-n ele salate asortate”. Că noi le vedem în plină campanie de marketing și promovare personală. Nu știm noi cum se prezintă ele în procesul de dezvoltare al proiectului. Tot femei sunt și ele și dacă nu s-au născut, cumva, din împreunarea vreunui Zeu cu o nimfă criogenați și apăruți în cartierul Pajura în prezent, tot de-ale noastre sunt.
Hai, că ne-am mai liniștit. Pfiuu…


Iată, dragi, domni, câteva dintre secretele femeilor de pretutindeni, aș îndrăzni să zic. Că, până la urmă, suntem cam toate o apă și-un pământ.


1. Femeia abia așteaptă să ajungă acasă de la serviciu și să arunce din maxim 3 mișcări sutienul cât colo, eliberată ca ocnașii în ziua ieșirii pe poarta penitenciarului. Unele dintre ele fac treaba asta în trafic. Nu, nu, nu opresc. Nu e nevoie să tragi pe dreapta pentru un astfel de moment karmic. Îți dă prima oară cu virgulă încheietoarea și te-ntrebi de câte ori trebuie să execute bărbații mișcarea asta ca s-ajungă s-o facă ca și cum e probă olimpică la care ei ies pe locul 1, mai mereu. Dar te dumirești și nu-ți trebuie două stopuri la semafor să tragi aer proaspăt de climă din mașină după eliberare.


2. Sosirea iernii, dragii noștri, e Moș Crăciun venit c-o lună mai devreme. E bucuria de copil. E revenirea la viață. Nu mai trebuie, neapărat, să ne epilăm. Nu mai introducem cu obligație în programul săptămânal intervalul de 2 ore pentru a ne descotorosi de podoaba care ne-mbracă trupurile de dive. Unele o fac, desigur, mai ales alea care nu știu când dă unu’ match pe tinder și ele trebuie să fie pregătite. Alea măritate de maxim 1 an o mai țin pe to do list și, desigur, toate femeile care se respectă pe sine și sunt în armonie cu feminitatea și inneru’ lor propriu și personal. (haha) De obicei, astea măritate de mult, mai sar peste intervalul ăla săptămânal, mai ales că sunt convocate la întruniri conjugale din 2 în 2.


3. În continuarea punctului 2, saloanele de înfrumusețare înregistrează, în anotimpul rece, un declin al încasărilor la categoria pedi. O facem acasă, din foarfecă, nu ne mai complicăm. Și-așa, le mai aerisim la primăvară, că le ținem bine înfofolite în șosetele flaușate de care nu ne lepădăm nici noaptea-n pat.


4. Dacă vă imaginați, dragi pretendenți la viața comună cu o creștină că vă va întâmpina în haine de casă din cel mai fin satin, vă luați țeapă. Majoritatea. Hainele de casă ale femeii sunt, de obicei, lălâi, scămoșate, cam ca niște cârpe nerupte, încă, pentru șters praful, din foste ținute de ieșit afară la o plimbare-n parc. Pentru că, să știți, pe noi ne trage la spate. Curentu’. Și pantalonii trebuie să ne permită să îi tragem până sus. Sus de tot. Și bluza băgată-n ei, neapărat. Satinul alunecă, e enervant. Doar n-o să stăm noaptea să tragem de cracul pantalonului și de bluză, că se itește vânticelul la șale. Între bumbac și satin, bumbacul e rege.


5. Ne e lene să ne spălăm pe cap. Lene. Dacă n-ar trebui să ieșim din casă, ne-ar prinde săptămâna fără să punem picătură de apă pe păr. La Netflix, în fața cuptorului și pe balcon la întins de rufe nu ne trebuie păr mirosind a levănțică și stat câte 40 de minute să-l usucăm să-i dăm, naibii, o formă. Că afurisiții aia de stiliști nu ne-au tuns cum le-am cerut. Să ne spălăm, să dăm de 2 ori cu foehnul și să arătăm ca Jennifer Aniston. Levănțica e overrated. Mirosul de ceapă călită și ostropel sunt tradiții pe care le păstrăm cu sfințenie.


Doamne ferește de un nou lockdown, că îngropăm și mama pasiunii și-a eleganței.

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Ma chinuie talentu'

Gospo-bloggerița

Gospo-bloggerița. Iată sinteza celor 40 de ani în ochii prietenelor mele de-o viață. Bine, bloggerița e acolo pentru încurajare, mi s-a spus clar să nu mă ia de cap această titulatură, când știm cu toții opinteala care mă însoțește în această activitate creativă. Că tre’ să fii inspirat, cu ideile la tine, cu condeiu’ gata să străbată dedesubturile www-ului în calea spre succes. Nu-s inspirată de cele mai multe ori. Ce nu-mi lipsește, în schimb, e perseverența. 😂

Gospo. Adică gospodina… Ce să zic?! Dacă nu erau Jamila, mama și doamna Sanda, mama lui Andrei, mânca, săracu’ copil zilnic omletă cu cartofi prăjiți. Nevoia, disperarea meselor diversificate pentru copil și bărbat, m-au împins, la început cu silă și lene, apoi, pe măsură ce Jamila îmi demonstra că din rahat iese bici de multe ori, cu plăcere. Și acum nu mă mai scoți din bucătărie. Aș vrea să se inventeze o diplomă, ceva, pentru gătitul compulsiv acasă. S-o atârn și eu pe perete. Să fiu recunoscută pentru ceva.

Eu am mai făcut multe la viața mea. Multe și neterminate toate.

Am fost și cântăreață. Mare succes am în baie, la vreo 3 nunți toate și în sală la Elena, prietena mea. Unde aplauzele… Ei… Nu încetează de multe ori. Am fost și actriță. De 2 ori. Odată figurantă de succes (vezi c-am apărut pe Netflix, deci…) și odată cu rol principal de descreierată furioasă pe sexu’ tare. Urmează laurii. Și, bineînțeles, am mare succes în bucătăria mea unde trântesc niște monoloage de să mă știe tot cartieru’ și vecinii de pe palier.

Sunt mamă. Asta e cert. Demonstrat biologic. Aici cu performanța nu prea știu cum stau. E un antrenament continuu. Zilnic. Aici nu-i cu lauri, cu aplauze furtunoase. Nu prea tragi linie să vezi cum stai, decât atunci când, periodic, te repliezi în încercările de-a pune pe direcția bună omușorul pe care-l iubești și-l educi.

Am fost toată viața o femeie de carieră. Funcția: logistics and administration free coffee bringer customer and telephonist manager. În traducere liberă dați-mi mie ce-i de descurcat în acte și lăsați clientele pe mâna mea, că face espressorul o cafea de vreau mărire de salariu. 😂 Adică am preluat bucătării ale locurilor de muncă pe unde mi-am desfășurat cariera profesională și le-am întreținut cât am putut de bine.

Băi, totu-i bine când faci bilanț și-ți iese pe plus. Că-ți dai seama că ai făcut ceva la viața ta. Că ai adus schimbări, c-ai mutat munți, că ai contat. Pff. Ei, lasă, că mai am cel puțin 20 de ani până mă doboară șalele. De-acu’ să vezi ce mă bag puternic în viață. 😂