efectul endorfinelor
Ce caut eu in viata mea

Cum am ajuns să alerg 10km/zi? De frică.

Frica te învață să faci multe. Un mobilizator mai bun decât ea mie nu mi-a fost dat să experimentez. Așa că alergatul ăsta al meu e un soi de fugă mai mult. O disperare care mă împinge dimineața către parc și mă ține pe pistă o oră, gâfâind, asudând, cu muzică lăutărească și cover-uri pop de nunți în căști. Că mă știe lumea multitasking și nu mă dezic nici în chiloții de alergare de treaba asta. Mă pregătesc pentru cele 2 nunți la care trebuie să cânt în octombrie, chiar și atunci când fac jogging (dacă s-or mai ține). O comoară la casa de căsătorii a omului sunt, vă zic!

Ce legătură are frica cu alergarea în cazul meu?

Frica de statutul de grasă și frumoasă

Să ne înțelegem de la început, că nu vreau vreo dezbatere pe tema “fiecare ar trebui să își iubească corpul așa cum e, sufletul contează” și alte bullshit-uri d-astea. Eu aici vorbesc despre mine. Și, în sufletul meu ăla care contează și în toate oglinzile din lumea asta eu am fost grasă. Cu șunci atârnând, cu ditamai burta, de nu vedeam să citesc rândul de jos (că era acoperit de falduri de grăsime de femeie deșteaptă, dar tot grăsime) când stăteam seara în pat și îi citeam copilului, cu fața de-mi intra pe jumătate în poze…

Așadar, eu nu mai vreau să mă întorc acolo. Și frica intervine pentru că am o perioadă bulversantă pentru căpuț și mi-e foame pe sistem nervos și papile gustative hămesite. Dacă până acum două săptămâni țineam și cură de slăbire ca la carte, acum nu se mai întâmplă asta. Am regăsit pâinea proaspătă și înghețata cu caramel sărat de la Mega, cum și-au regăsit soldații după război nevestele rămase neprihănite în lipsa lor. 

Deci, alerg ca să nu mă îngraș. Pentru că vorbeam mai sus de o perioadă mai nasoală în ceea ce privește organizarea în cap și-n fapt, care-mi dă și-o stare de-mi vine să mă bat cu lanțul, nu mai am timp (sau așa mi se arată mie în haosul zilnic) să alerg în fiecare zi. Și, dacă atunci când eram eu zen și cu floricele pe câmpii hai să le-adunăm copii alergam în fiecare zi câte 6 km, mi-am zis că pot să compensez rupându-mi fâșu’ în doar 2-3 zile pe săptămână, câte 10 km. Nu știu dacă fac bine ce fac, încă nu mi-am dat seama. Ce știu, însă, (și mi-o confirmă și cântarul) e că e ca și cum n-am văzut în viața mea pâine proaspătă și înghețată cu caramel sărat. 

Frica de stări depresive

Dacă mi-ar spune cineva că ar trebui să alerg câte un semi-maraton în fiecare zi că, altfel, iar se instalează stările depresive, aș căuta pe cineva să îl ia pe Matei de la școală, în caz că întârzii eu pe pistă și m-aș executa fară absolut niciun comentariu. Pentru că nu mai vreau să am stări, să nu simt bucurie, să se ducă viața asta pe lângă mine și io să trăiesc în capul meu tristă și nefericită. Și alergarea ia negura din cap și din inimă, ca Persilu’ petele. Puf! Endorfinele care se eliberează în procesul alergării îți fac cadou starea de bine. Se reduce stresul. În astea două săptămâni, de când a început Matei școala și eu nu mai merg la serviciu, deci mă învârt pe lângă casă cu toate treburile care sunt de rezolvat, mi s-a intensificat starea de stres. Că ce fac? Că dacă nu o să se adapteze Matei? Că dacă începe școala online? Că dacă…Și sunt seri, înainte să mă culc, când știu sigur că a doua zi e musai să ies la alergat. Să mai arunc din ele în lac și să mă întorc acasă mai ușoară de întrebări și cu lucrurile bine așezate în sertarele minții. 

Cumva, asta are legătură cu ce am scris mai sus. Cu nivelul de stres și cu stările depresive. Mă simt ușor luată de cap. Zănatică. Nu sunt prezentă, cu alte cuvinte. 

Am citit undeva că o condiție a fericirii e să fii prezent. Să fii conștient în fiecare secundă de ce faci și cum faci. Că speli vasele, că dai cu mătura, că ești în autobuz… Să conștientizezi fiecare mișcare pe care o faci, fiecare acțiune. Să nu ai mintea în cu totul alt loc decât asupra a ceea ce execuți în momentul respectiv. În ultima perioadă, nivelul meu de prezență în acțiuni a fost foarte mic. Și am realizat că asta a fost o sursă mare de stres, de tristețe și neputință. 

Alergarea induce o stare de prezență. Te concentrezi pe cum respiri, pe cum calci, pe cum recționează corpul tău la efort etc. Făcând asta des, ți-e mai ușor să îți induci o stare de conștiență și în restul zilei.

Frica de a renunța

Da, mi-e frică c-o să renunț și la obiceiul ăsta. Am început să alerg pe 12 mai. Și mă pup în oglindă că încă n-am renunțat, așa cum am făcut, de-a lungul vieții, la multe lucruri. M-am apucat de câte ceva și pe parcurs interesul a scăzut și s-a fâsâit treaba încă dinainte de a visa, măcar, la o cât de mică performanță. Pesemne că ăsta e destinul ratatului. Să lâncezească dorindu-și să facă multe, apucând-se de ele și renunțând, într-un final. Nu vreau și de data asta. De-aia și postez pe social media rezultatele. Că e important să primesc încurajări. De altfel, am citit în mai multe locuri treaba asta. Că e bine să te “lauzi” cu progresele tale. Îți dai un boost. Și mie, să vă spun sincer, mi-ar fi si rușine să intru-n pământ să iau iar alea 10 kg lăsate pe asfaltul din parcul Tineretului și să mai dau ochii cu oamenii care m-au susținut și încurajat pe conturile din platformele de socializare. V-am mai zis că eu nu pot să imbreis așa, oricum. 

Frica de a nu mai putea vreodată să mănânc ce îmi place

pl[cinta cu mere

Băi, sunt bune și chestiile low-carb de mâncat, dar să nu ne mințim ca pe copii în încercarea de a-i feri cât mai mult de efectele zahărului. Cele mai gustoase mâncăruri sunt alea care îngrașă. Da, poți să faci prăjituri cu făină de migdale și înlocuitor de zahăr, dar nu se compară gustul. Niciodată. Am făcut, am încercat, am mâncat, am stat de vorbă cu mine să mă conving…neah. Nu e ce trebuie. Iar eu sunt gurmandă. Îmi place rău de tot să mănânc. Și, ca să împac și capra și varza, adică pe mine, mănânc din ce îmi place (nu mă ghiftuiesc ca apucata) și a doua zi pac! Mă echipez și mă lepăd de 600 de calorii. Că să pot să mai mănânc din când în când ce vreau eu și cât vreau eu e o bucurie de nedescris pentru mine. Pentru că merg pe principiul că o viață ai și trebuie să te bucuri de toate. Iar mâncarea (dulcele, în principiu) e o bucurie pentru mine. :))

Ideea de a scrie panseurile astea mi-a venit astăzi, în alergare, după ce aproape 1 lună n-am fost în stare să pun cap la cap 2 idei. Și mâine mai începe și SuperBlog. Pfff…No pressure, Miri, no pressure!

2 Comments

  • Mona

    Te înțeleg atât de bine că îmi e frică. Reușisem să dau 25 de kg jos. Da, 25! Într-un an și jumătate. Adoptând un stil de viață alimentar diferit. Nu restrictiv, ci calculat. În fine. Reușisem. Mi-a venit ideea strălucită în februarie să mă las de fumat. Două pachete pe zi, timp de 15 ani, am zis că îmi ajung. Da, e de laudă, am reușit. Am 8 luni fără tabac și plesnesc (de grasă ce sunt) de sănătate. Am pus 15 kg, pe puțin, înapoi. Am căzut. Psihic. Nu mai pot și zac și mă adâncesc în negru iar. Am încercat să alerg. Mă motivezi, îmi dai curaj, păcat că nu îl găsesc când am nevoie de el în mine…
    Deci, bravo ție! Să te ții! Meriți! Nu fă ca mine! Eu am obosit…

    • Miri

      Mona mea dragă, în primul rand ești o forță ca te ai lăsat de fumat după atâția ani! E nevoie de multa voința și putere. Și tu, iată, ca le ai. Mai multa decât sa te apuci sa slăbești, alergi, etc. Va veni un moment, sunt sigura (asa a fost și la mine după o viata în care am fost cel puțin rubesiana) în care o sa ziic stop și la asta. O sa vina. Nu e acum. Dar atunci când o sa fie, n-o sa te oprească nimic. Te îmbrățișez tare! ❤️😍

Ce părere ai?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: