Castingul, Murakami și o mică revelație

Castingul

Acum o lună, m-a contactat o tipă foarte draguță de la o agenție mare de casting de la noi să mă întrebe dacă vreau să particip la o întâlnire pe zoom cu un regizor care face un film și care m-a selectat pentru o discuție. Tare bucuroasă am mai fost. Eu am stat și m-am gândit dup-aia. Bucuria pe care o simt și la un semn mic de genul ăsta care poate să nu se concretizeze (și eu sunt perfect conștientă că e posibil să nu…) vine din speranță, dar și din plăcerea aia de a sta de vorbă cu un om creativ, cu un om din industria asta. Mă interesează discuția în sine. Pentru ce îmi aduce ea, pentru idei, pentru curiozitatea și setea pe care le am vizavi de ce se mai plămădește în materie de film.

L-am stalkerit pe om pe net. Tânăr, cu un vibe bun din poze. Cu câteva scurt-metraje la activ foarte apreciate. Și m-am pregătit pentru întâlnire. M-am primenit, mi-am pus fond de ten (după 1 an jumate de umblat libera și neinchistată în var de față), un rimel la ochi și o bluză veselă ca starea mea de spirit.

Prietenos, mi-a povestit cam ce dorește cu filmul ăsta. Eu, cu urechile ciulite și cu ochii beliți. Prea multe despre mine ce să zic?! O femeie normală, cu preocupări mai mult decât obișnuite și cu o mare sete pentru exprimări d-astea artistice. Încerc, la fazele astea, când stau de vorbă cu cineva care dorește să mă cunoască cât de cât din punct de vedere profesional (să îi zicem) să fiu cât mai onestă, cât mai concretă, fără bălării. Bălăriile, dacă ajungi să fii implicat efectiv în proiectul ăla pot să îți scoată ochii. Să se usuce și să apari tu, în toată spendoarea ta, total alta decât produsul pe care l-ai prezentat. Și e … de porc.

Murakami

În cadrul discuției regizorul îmi explică, dându-mi diverse referințe, cam la ce se gândește legat de film. Și mă întreabă omu’. Ai citit Murakami? Io ce-am făcut?! Un pic adaptat față de cum făceam la ora dirigăi din liceu, ora de istorie, când ne ridica pe rând în picioare și ne punea 3 întrebări fulger după care urma nota:

Diriga: Apostu, în picioare!

Eu: Da, doamnă!

Diriga: Între ce ani a domnit Stefan cel Mare?

Eu (extrem de sigură pe mine, fără să știu nimic): 1452-1478

Diriga: Nu!

………

Și tot așa, 3 întrebări. Răspuns greșit la toate, dar livrat cu o siguranță de sine de neimaginat. Sfârșitul era de așteptat:

Diriga: Stai jos! Ai 3!

Exact.

Eh, când m-a întrebat omu’ ăsta de Murakami și de încă vreo 2, nu m-am lansat în răspunsuri conștient eronate. Ditamai femeia de 40 de ani… Am zis un NU asumat, clar, fără de tăgadă. Da’ mi-am notat. Ca un om silitor, am scos notițele din telefon la înaintare și am notat frumos, pentru pe mai târziu.

Am căutat pe la prieteni prin biblioteci și am găsit 2 cărți scrise de japonez. Cronica păsării-arc și Iubita mea, Sputnik. Am început cu a doua, că era mai slim fit și, în speranța că mă și văd cu omul ăsta la față (într-o a doua fază a castingului), puteam să o dau gata în scurt timp.

Revelația

În primele pagini ale cărții Iubita mea, Sputnik, am găsit citatul vieții mele. Ăla care pare scris fix pentru mine și pentru relația mea cu scrisul.

Mi-e capul plin de lucrurile despre care aș vrea să scriu, dar ideile sunt înghesuite claie peste grămadă, ca într-o debara. Imagini, scene, frânturi de fraze, siluete de oameni – cât stau la mine-n minte, strălucesc toate, pline de viață. Le aud cum strigă spre mine: “Scrie despre noi!” În momentul acela mi se pare că sunt pe cale să încep o poveste minunată. E ca și cum aș călători într-un loc complet nou. Însă o clipă mai târziu, când mă așez la birou și încep să scriu, realizez că tot ce era important s-a stins. Nu se cristalizează. Nu apar diamante, ci doar pietricele. Iar eu n-ajung nicăieri.

Sumire, în Iubita mea, Sputnik, de Haruki Murakami

Când am citit paragraful mi s-a părut că e scris de mine. Că aia sunt eu care zice cum stă treaba. Așa e. Totul e minunat în capul meu. 134567 mii de idei care mai de care mai geniale părându-mi-se, care mai de care mai nuă și mai înălțătoare. Și-mi și zic: mamăăă, să vezi text acu’, ce scriu io! Iese, de cele mai multe ori, o varză, o încălcitură în ideile-alea, o împletitură nefericită. Soluția nu prea am găsit-o, concret, în carte. E o ficțiune cu elemente de magic. Ce să….Dar foarte frumoasă cartea. Am făcut bine că mi-am propus să văd despre ce vorbea omul ăla creativ de pe zoom.

Acum am început și Cronica Păsării-arc și pare foarte mișto. Cică ar fi una dintre cele mai bune ale lui. Sau chiar cea mai bună.

Gata. Ăsta e articolul.

Exact ce scriam mai sus. Beam cafeaua dimineață și mi-a venit în cap să scriu despre asta. În capul meu era foarte frumos și, mai ales, interesant. Ce am pus aici, negru pe alb, în schimb, e …. o relatare de la fața locului, ca să zic așa.

Mai cercetez. Mai văd cum fac. Mi-ar trebui o imprimantă a minții. Să iasă pe hârtie întortocheliele din cap și dup-aia le pun eu în ordine…

V-am pupat!