E clar ca pandemia asta scoate din oameni ori ce-i mai rău, ori ce-i mai bun. Unii se bat de plictiseală și nevoi, alții fac copii, alții divorțează temporar sau definitiv…fiecare cum poate. La nivel individual, majoritatea caută să fructifice timpul ăsta, să nu simtă că trece degeaba.
Într-o zi, în lobotomizarea mea, stândă io cu ochii beliți în grădină și cu mintea goală-goluță, m-a traversat o idee. Cum că noi, în superficialitatea noastră, nu mai dăm importanță cuvintelor. Adică nu ne mai îngrijim de sensul lor și le scoatem, pur și simplu, pe gură. Mânați de preconcepții, de idei fixe, de tot felul de influențe, privim și investim și vorbele cu superficialitate.
Că unii dintre noi ne găsim permanent într-o izmeneală intelectualo-prințipială și hulim orice formă de manifestare care nu e în acord cu ideile și viziunea noastră, asta-i altă treabă. Importantă și-asta. Cu căruța de intoleranță și false valori.
Ce vreau io să zic în propoziție, aci, este că am început să pun în practică o idee: mă voi filma zicând un text dintr-o piesă care nu-i chiar pe placul tuturor. Piesei din categoria manele, muzica romaneasca anii’90 (Andre, LA, Bambi) îi voi extrage textul și-l voi interpreta în 3 stiluri diferite.
Vreau să iasă din treaba asta 2 lucruri:
- Să nu mă mai plictisesc și să am o ocupație zilnică (că tre’ să găsesc piese, să învăț textul, să mă spăl pe cap, să mă primenesc… (lucruri pe care nu le-am făcut pentru primul video, de mai jos)
- Să arăt că un text poate aduce emoție, de mai multe tipuri, dar emoție. Și că contează adevărul cuvintelor acelui text. Miezul lor. Indiferent de coloana sonoră.
Hai, că văd eu ce-o ieși…
Enjoy!
