Să ne imaginăm o domnișoară care timp de câțiva ani a fost secretară într-o firmă mică. Și căreia i se oferă ocazia de a lucra într-o corporație. S-a terminat! S-a terminat cu șmecheria. Să spunem că ce are ea de făcut între 09.00 si 18.00, cu pauză de masă de 1 oră, of course, este să dea niște mail-uri. Sau să le primească. Sau, poate niște… Call-uri. Oh, God, Call-uri. It’s like… Oh, My God! Brusc.. Ar putea fi președintele României, pentru că fără ea se prăbușește totul în birou, în corporație, în țară, în lumea asta! Cam ăsta-i “vibe-ul”, știți ce zic?!
Să fii corporatist este cea mai mare corvoadă și cea mai înălțătoare poziționare a ta, ca individ, în societate. Ești buricul pământului care se sacrifică, pentru că fără buric nu există… Nimic. Ești zeul tuturor celor care n-au călcat și n-or să calce vreodată în acest tărâm de basm. Horror, deh, dar basm…
Dimineața, când pleci spre BIROU, unde ai niște call-uri și niște meeting-uri, se cutremură pământu’n urma ta. Toată importanța acestei lumi atârnă pe umerii tăi. Îți mulțumim! Și iartă-ne că seara nu știm să te apreciem suficient. Când tot ce-ai făcut pe timpul zilei a fost să te spetești pentru noi, mulțimea. Noi nu vom ști niciodată cât de greu este. Câtă jertfă de sine e în tot ce faci la job. Cum în fiecare dimineață te trezești cu gura pungă la gândul că o iei de la capăt. Dar… N-ai ce face. Și, Doamne, câtă incompetență la “birou’ contracte” și câtă delăsare la frontdesk. Dacă n-ai fi tu… Chiar, dacă n-ai fi tu…
Noi ne uităm la tine ca la icoane, să știi, te admirăm sincer. Pentru că noi n-am putea. Dar îți recunoaștem valoarea. Și suntem si invidioși. Ce ne-ar mai plăcea și nouă să știm că se dărâmă lumea întreagă fără noi. Dar noi știm că și cu noi și fără noi…
Când v-adunați în nuclee (sună bine, nu?!) sunteți un spectacol. E o izmeneală pe voi cum rar ne e dat să vedem. (e a 2 oară când folosesc termenul, știu, dar mi se pare foarte pitoresc și exprimă exact ce vrea să zică #gălăgiadincap pe acest subiect). Se aud de 100 de ori pe minut cuvinte ca: office, break, meeting, call, deadline, target (habar n-aveam că, dacă ți se dă de făcut un target, se cheamă că “ești targhetat”. Sună a țintă pe ochi). Whatever…?
Suntem invidioși…admirativ…pentru că ne ducem dimineața(eu, la prânz) la muncă și nu ne fierbe stomacul. Am vrea și noi să fim importanți, să avem certitudinea că fără noi se distruge tot, că fără noi tot “know-how-ul” e la competiție. Ne-am dori și noi să ne vedem copiii doar 1 oră seara, înainte să adoarmă, pentru că ne sacrificăm zi de zi să-i ducem o săptămână pe an în Grecia și una la munte. Ne-ar prinde tare bine câteva milioane în plus în buzunar. Dar noi, modeștii, am ales diferit. Am ales să ne fie drag să mergem la muncă (de parcă poți pune asta în farfurie seara), am ales să fim cu creierii întregi când ne întoarcem acasă la copii și parteneri. Am fost fraieri, n-am văzut STATUTUL! Pai ce fel de oameni suntem noi, fără nevoia de a evolua profesional?!
Sper ca acest feedback să fie unul constructiv și sper să putem clădi pe baza lui o strategie de self-development. Propun să facem un follow-up până la următorul q. e., să analizăm dacă ne-am atins vreun obiectiv.
Bună, mă numesc Mirela, am 38 de ani și sunt recepționeră într-un salon de frumusețe.
1 Comment
[…] e sora mea de galagie in cap. Mama, de 40+, cu framantari ascunse sub umor si misto de sine insasi, corporatista…A, stai, ca io nu-s. Ma rog, cu multe puncte comune. Mi-a trimis aseara un articol absolut […]