Când s-a născut Matei, pe măsură ce trecea timpul, îmi imaginam pentru el cariere la care visasem eu, dar nu fusesem în stare să fac nimic pentru ele. Mi-ar fi plăcut să facă tenis, dar nu așa, oricum. Voiam sa fie câștigător de Roland Garros. Mă și vedeam babă, cu pălărie, gura pungă de riduri, scofâlcită toată, cu ruj roz bombon, cum îl aplaud eu frenetic și m-arunc în plonjeu pe teren de mândrie și iubire. Mamă babetă de campion.
Mi-am revenit repede din reverie. Aleargă 3 pași și îl apucă o lene de mă dor brațele o săptămână de la cărat 17 kg, cât are el.
Mi-am dorit, apoi, când am înțeles că tenisu’ nu-i pentru băiețel (c-așa vrea mama lui), o carieră muzicală. Pianist, acordeonist, cu naiu’, cu ce vrea el, numa’ muzică să fie. Nu servește înclinații nici către asta. Ba chiar mă șșș-iește grav când m-apucă pe mine fredonatul.
În schimb, repară, strică ca să repare, orice. Cu șurubelnițe, patent-uri și orice sculă îi pică – n mână. Hmm… Mecanic auto? Ok, zic eu în capul meu, da’ să repare trocariciurile de se plimbă ăia cu ele la Roland Garros.
Mângâierea mea e că, dacă va fi mecanic auto, va fi unul citit. Rupe cărțile. Nu există seară lăsată de la Bunuțu’ în care să nu mă pună să îi citesc minim 3 povești. Și mai face ceva. Fiindcă a simțit copilu’ că maică-sii i s-au deschis chakrele pe creativitate, o pune la muncă. Pe lângă poveștile citite, vrea și una “pe dinafara”, zice el. Adică inventată.
Și-mi dă teme. E și nonconformist. Își alege câte un obiect din casă și eu tre’ să îmi sparg creierii și să construiesc o poveste despre fiecare: căciulă, dulap, calculator.
Până mi-a picat mie fisa c-aș putea să le notez după ce adoarme el, am pierdut vreo 4-5, că nu mai țin minte nicio boabă din ce-am debitat.
Dar am început să le păstrez. Mai cu reportofonul, mai cu notatul, dacă n-adorm înaintea lui bâiguind aiurea…
O să le păstrez pe toate și-o să le pun aici.
1 Comment
[…] Pentru că știa cât de importantă este lectura în dezvoltarea creativității unui copil, încă de când i-a dat naștere lui Matei și el era doar o mânuță de om, Mia îi citea povești. În fiecare seară. Copilul a mai crescut și ea îl invita seară de seară la aventuri cuprinse în cărți ilustrate cu personaje zurlii și pățaniile lor. Timpul a trecut și dragostea pentru cărți s-a strecurat în sufletul băiețelului care aștepta seara pentru a intra iar și iar în lumea fascinantă a eroilor interpretați de mama lui. Le plăcea să-și petreacă timpul împreună descoperind noi povești pentru copii, să le interpreteze în micul lor teatru improvizat în sufrageria unui apartament de bloc. Înainte să apară virusul cel nebunatic, așa cum îl numea Matei, colindau orașul împreună și poposeau în diferite librării pentru copii pentru a-și desfăta simțurile cu mirosul, culorile, atingerea paginilor frumos ilustrate. Micuțul cititor era cu adevărat pasionat de poveștile pentru copii. Ușor-ușor, băiețelul a început să creioneze personaje proprii implicate în experiențe ciudate și supra-realiste. Pisicuțe care cântă, maimuțoi care zboară cu aeroplanul, cintezoi muți, maeștri ai limbajului semnelor, Vulk (n.a. Hulk) salvând-o pe Albă ca Zăpada și câte și mai câte. Sau îi dădea diverse teme mamei lui, personaje imaginare, cu care ea să construiască povești. […]