Am momente când sunt foarte proastă. O să vă dați seama, din cele de mai jos, că, uneori, momentele astea se-ntind pe ani. Am crezut foarte multă vreme că “asertivitate” vine de la “hacer” din spaniolă (sigur că un search pe google m-ar fi lămurit, dar…). Adică pune mâna și fă. Așadar, nu înțelegeam de ce apropiații îmi spuneau întruna “măi, Miri, hai cu asertivitatea! Tre’ sa fii mai asertivă.” “Păi nu sunt?! Cât de asertivă să fiu?! Că m-apucă boala lu’ Calache de câte fac. Pentru toată lumea.” Și dă-i și fă, și dă-i și fă. Până într-o zi, când o prietenă muuult mai deșteaptă decât mine m-a luminat.
Acu’, c-am aflat, eu vă spun:
Dacă asertivitatea ar fi o boală, mi-ar plăcea să mi se spună că nu mai am scăpare. Că asta e, ne pare rău, dar suferiți de asertivitate cronică. De fapt, nu. Incurabilă. O să vă tăvăliți în ghearele acestei afecțiuni, fără vreo șansă de a-i supraviețui. Mi-ar plăcea să încerc să-i gasesc leac și el să nu existe.
Să spui NU e o treabă tare grea. Atrage după sine un sentiment de vinovăție care nu te lasă să dormi, care într-un final te-aduce în situația de a ți-l anula cu 10 de DA. Oamenii asertivi sunt sănătoși la cap. Faptul că pot să refuze ce nu e conform cu confortul lor psihic și fizic le dă o libertate și o relaxare pe care n-o pupi dacă ție ți-e “așa” să refuzi.
Când n-ai trecut pe lângă asertivitate, mare parte din acțiunile și deciziile tale nu-ți aparțin. Sunt ale celor cu care interacționezi. Și ajungi să te anulezi pe tine pentru a-i satisface pe ceilalți. O s-o iei razna, îți zic!
Uite, de exemplu, cum fac să spun NU unui cerșetor. De unde știu eu că ăla nu e chiar un om amărât pe bune? De unde să știu dacă e trimis de șefu’ la cerșetori și bănișorii mei ajung pe mâna unuia cu ceafa cât Casa Poporului, stăpânul “oamenilor amărâți” din București. Cum verific eu asta, ca să nu stau să mă perpelesc toată ziua că omu’ ala era sarac și bolnav și eu nu i-am dat, c-așa facem toți și de-aia am ajuns o “țară de căcat”, că nu ne ajutăm unii pe alții, trecem pe lângă problemele altora ca pe lângă stația de metrou de la Unirii. Cum fac, ă?
Sau cum fac să nu mai dau împrumut bani, deși bănuiala că nu-i voi mai primi e de 80%? Că, deși știu că, mai mult ca sigur, omul ăla mă minte și construiește o poveste lacrimogenă când intinde mâna dupa lovelele mele muncite, eu mă gândesc c-o să ma simt foarte rău dacă o să aflu că ce mi-a prezentat e adevărat. Mai bine dau.
N-am respins aproape niciodată apelul cuiva. Că e mama, că e vânzătoarea de la aprozar sau Jean de la Craiova, eu apăs pe butonul verde care mi s-arată pe ecran (ca și cum ar avea un magnet) sau, dacă chiar nu pot să răspund, îl las să sune și sun înapoi. Nu respins. Dacă mă sună cineva și știu că următoarele câteva minute vor fi, pur și simplu, pierdute din propria-mi viață, tot răspund. Cum să nu răspund?!
Nu deleg o sarcină, Doamne Dumnezeule mare! Las’ că fac eu. Stai tu liniștit, relaxează-te, că-s eu aici. Nici n-o să-mi exprim frustrarea și dracii ăia mari pe care-i am, ca să nu te rănesc. Oricine ai fi. Nu-mi place să mă cert. Decât să mă cert, mai bine merg cu mașina condusă de altcineva cu 160km/h.
Dacă n-am chef să-ți fac un serviciu pentru că am prins și eu juma’ de zi de relaxare, o să-mi dau două peste ochi, o să mă ridic din pat și-o să te servesc. O fac, să știi, pentru mine. Ca să nu mai fie #galagieincap și pe subiectul ăsta .
Așadar, dacă auziți că există vreun cip care te-mbuibă cu asertivitate, ziceți-mi și mie, ca să m-apuc să fac credit să-l iau.
