Există sute de articole despre generația fulgilor de nea față de care sociologii ne atrag atenția. Nu, n-o să mă apuc acum să mai scriu și eu încă unul, ci doar sper că punând gândurile negru pe alb și recitindu-le, o sa îmi bag mințile-n cap și-o să fac ceva în direcția asta. Pentru că trebuie să schimb macazul.
Fulgii de nea sunt copiii crescuți cum îl cresc eu pe Matei. Cu protecție excesivă, cu grijă exagerată pentru nevoile lui de bază, deși el și le poate satisface pe mai mult de 80% singur, cu evitarea disperată a momentelor de frustrare și tantrum-uri.
În practică, ce fac eu, este să fac totul în locul lui. Da, da, sunt la picior. Fac pipi. Pac, am sărit cu olița fix unde e el, deși ar putea să și-o aducă singur, ba chiar să facă la toaletă. Vreau jucăria cutare – mă bag cu capu’ în cutia de jucarii și scormonesc cu frenezie până apare nenorocita de jucarie în lipsa căreia băiețelul ar putea face o criză. Vreau să-mi dai tu să mănânc – mă execut. Sărăcuțul, mititelu’, să-i dea mama să pape. Cred că dacă aveam o super-putere, dădeam o fugă până-n cer să-i aduc luna. Păi dac-o vrea copilu’?!
Am deschis subiectul ăsta de cel puțin 2 ori în ședințele de terapie. Și mi s-a explicat clar și răspicat care vor fi efectele. Că nu se văd acum. Ci atunci când vor mai fi foarte puține de făcut. Cresc un viitor adolescent fără voință, cu frustrări, cu neînțelegerea lumii sociale care va cere ca el să facă lucruri, să depună efort pentru a obține ce își dorește, un adolescent hater, întors împotriva oricui nu-i îndeplinește și înțelege doleanțele. Cresc un viitor tânăr incapabil să lege și să-și asume responsabilitatea unei relații, un bărbat egocentrist, capabil doar să se vadă pe sine.
Încerc cu disperare să-l feresc de tot ce ar putea sa însemne suferință, răutate, disconfort. Ca și cum lumea asta e numai lapte și miere, ca și cum el ar trăi într-o bulă, separat de viața asta care are de toate. Și bune și rele. Deși stiu că, la aproape 5 ani, el înțelege aproape toate conceptele de bază și explicațiile pe care i le dau.
Mă sperie asta. Și nu știu de ce o fac. E clar că undeva e o nevoie de ale mele pe care o hrănesc prin comportamentul ăsta.
Ideal ar fi ca lumea să fie pentru noi toți așa cum încerc să i-o prezint lui. Dar nu e. Deloc. Și trebuie să încep să îl pregătesc pas cu pas.
Mă bucură și mă mulțumește enorm faptul că suntem doi părinți în ecuația asta și că există un oarecare echilibru. Sigur, cu greșeli de toate felurile din ambele părți, că doar nu ne-am născut părinți. Dar cu intenția clară de a învăța cum se face și de a trimite mai departe, în viață, când o fi vremea, un bărbat cu valori și principii sănătoase.
Dacă nu era Andrei, copilul nostru nu ar fi explorat atâtea locuri greu de accesat pentru vârsta lui, nu ar fi experimentat atât de multe lucruri, n-ar fi prins curaj și încredere că poate. Ar fi avut frici după frici. Și face toate astea fără să fi citit vreun rând, vreodată, despre parenting. Uneori, e bine sa ne ascultăm instinctele.
2020 ăsta care aduce, deocamdată, numa’ liste cu to do-uri pentru toată lumea, sper să mi-aducă și mie determinare și o abordare mai sănătoasă în relația asta mamă-copil.
1 Comment
Eu o las pe fii mea destul de mult, ba chiar o pun sa sparga oua cand facem omleta, sa isi puna singura hainele pe ea, sa aleaga cu ce se imbraca tocmai pentru ca vreau sa fie independenta. Oricum are si personalitate foarte puternica si or sa o faca altii pilaf la scoala pentru indrazneala, macar eu sa o las sa experimenteze si sa o incurajez. Bine sau rau voi vedea peste ani