Acum fix un an, dintr-o disperare de a scoate din mine toate gândurile care-mi populau capul și protestau să iasă, am început să scriu în puiu’ ăsta de blog. Pui a rămas și acum, dar, începe să meargă, ca un bebeluș care are nevoie de timp și răbdare ca să o ia singur la pas. Așteptările au fost 0. Nu voiam decât să pun undeva, în cuvinte, haosul care mă bântuia zi de zi.
Am scris vrute și nevrute, verzi și uscate, și voi ați citit. Toate stângăciile și deasa lipsă de inspirație au fost trecute cu vederea. Pesemne că ați simțit că mi-e greu, de multe ori, să mă adun și să fiu coerentă. Am fost rea, am dat-o pe glume, de multe ori, am fost vulnerabilă, dar nu m-am abătut de la sinceritate. A fost o formă de terapie care, alături de varianta clasică, de a merge la un terapeut, a funcționat foarte bine.
În anul ăsta au trecut pe aici 6648 de oameni. Pfoaileeei. ? Vizualizări au fost aproape 10.000. Deși le văd în fața ochilor, statisticile astea sunt dintr-un alt film pentru mine. Și de-aia vă și sunt recunoscătoare. Pentru că, să fim serioși, eu nu scriu, practic, nimic. Scriu ce-mi trece prin cap, ce mă apasă până la durere, ce mă bucură. Nu-s specialistă în nimic, ca să pot umple spațiul ăsta cu informații folositoare, practice, pentru voi, așa cum scrie la cărțile de blogging. Dar, până la urmă, când am stat eu să mă împiedic de ce spun regulile?! ?
O să scriu în continuare. În primul rând, dintr-un egoism cu care trăiesc zilnic. Să îmi fie mai bine, să am un loc de dat cu capul. Dacă se va nimeri să fie ceva ce vă place să citiți la o cafea, e minunat.
Vă mulțumesc! ❤️
