Pe Aniela am cunoscut-o (doar online, ce-i drept, dar cine se mai vede azi face-to-face?!) pe grupul Superblog de pe Facebook, acolo unde am avut surpriza sa intalnesc oameni foarte misto, bloggeri adevarati, de la care eu am foarte multe de invatat. Ea e blanda si buna. Mama, cu aceleasi framantari pe care le am si eu. Pe care le-am avut. Tema era sa povesteasca o intamplare, un context, o situatie neplacuta, dificila pentru ea, cu umor. M-a surprins foarte tare cu sensibilitatea si adevarul ei pus in cuvinte mai jos. Am plans cand am citit mail-ul de la ea care conținea articolul ăsta. Și apoi am lăcrimat amândouă comentând și aducându-ne aminte de experiența fiecăreia. Enjoy!
“Îl priveam amuzată cum se plimbă gol pușcă prin casă savurând o jumătate de portocală, sucul picurindu-i printre degete și mi-am dat seama că despre EL aș vrea să scriu. El, cel care m-a învățat ce e iubirea, într-un moment în care credeam că știu totul despre iubire. El, cel care mi-a demonstrat că poți construi o relație de calitate crescând din punct de vedere personal, renunțând la anumite credințe și îmbunătățindu-te. El, cel care m-a scos de atâtea ori din zona de confort încât mai mai că-mi venea să zic că e… prea mult și obositor. Dar, nu e. Chiar nu-mi mai pot imagina viața fără să aud de 1 000 de ori pe zi Mami, vino!, Mami, hai odată! Mami, mami, mami… Sau Mami, mă ștergi la fund? Vă zic și că e super fain când îl anunți că vine ora de culcare și el se apucă să facă pe Tarzan, în junglă. Noroc că am vecini bătrânei și simpatici și surzi, altfel postam zilnic pe facebook cât de insuportabili și răi sunt oamenii cu care ne învecinăm.
No, acum că știți despre cine-i vorba, vreau să vă povestesc despre experiența nașterii lui. Punctez faptul că deși începutul nostru a fost greoi și urmărit de teamă și neîncredere, lucrurile s-au redresat pe parcurs, deși ne-a luat cam mult timp să ne acomodăm unii cu ceilalți.
Nu știu dacă m-am vindecat complet de trauma nașterii, deși corpul încă-mi amintește de asta. Știu sigur că-mi amintesc chipul lui din primele lui minute de viață.
Plângea de mama focului când eu, încă pe masa de operație, am cerut să îl văd să-l sărut pe obraz. Așa văzusem în filme. Atunci s-a oprit pentru câteva secunde din plâns. Nu, de fapt nu a fost chiar ca-n filme… parcă n-am simțit nimic. Nici măcar nu am putut să plâng pentru că în acel moment vedeam panică, neputință și spaimă. Cum să simt iubire, dragoste sau orice sentiment înălțător când eu eșuasem și eram pe masa de operație, uitându-mă pe tavan?
Eșuasem în visul meu de a-l aduce pe lume natural sau vaginal, mai concret. Eșuasem, da. Pe la 40 de săptămâni de sarcină, într-o sâmbătă spre duminică, mi s-a rupt apa și eu m-am grăbit să ajung la maternitate ca fata mare la măritat. Acolo, în câteva ore de așteptare, aproape că nu s-a schimbat cu nimic starea mea. Doar priveam cum erau aduse alte gravide care nășteau în câteva ore. Și le priveam cum își masau burtica minute-n șir după naștere. Toate astea m-au luat pe neașteptate. M-au îngrozit. Eram prinsă într-o întâmplare pe care nu cred că mi-am dorit-o astfel. Una este să îți imaginezi ce ți se va întâmpla, alta este să vezi realitatea, realitatea cruntă în care ne prefacem că totu-i bine. Apoi, duminica, la prânz, contracțiile au apărut suficient de puternice pentru limita mea suportabilă, dar insuficient de puternice pentru a declanșa nașterea. Și așa am mai dus-o până luni. Luni, medicul de gardă a încercat să mă convingă să accept oxitocina, deși refuzasem de două ori. Până la urmă, am vrut, n-am vrut, am acceptat. Mă săturasem de durerile acelea, eram sleită de puteri și voiam să nasc odată, să nu mai prelungesc agonia. Durerile au devenit foarte, foarte intense și puternice, dar dilatația nu afișa semnele nașterii.
Nu vreau să vorbesc despre condițiile maternității (care era cea din Galați, acolo locuiam pe atunci), vreau să vă spun că am întâlnit câteva asistente foarte afectuoase și calde cu noi, gravidele. Din păcate, nu-mi amintesc numele lor, dar chiar am simțit că omul sfințește locul.
Revenind la naștere, s-a decis să intru în operație de urgență. Trecuseră deja 44 de ore de când mi se rupsese apa și devenea periculoasă așteptarea în travaliu. Ce tare sunt! Am împușcat doi iepuri deodată, travaliu și cezariană de urgență. Zău că-s specială, băi!
După operație, am fost un om bolnav, la propriu. Nu știu dacă am simțit vreo conexiune între mine și copil în primele zile, deși în sarcină abia așteptam marea întâlnire.
Mă străduiam, sincer. Știu că sună dur, mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi stat altfel, pe cuvânt. În primele două luni după naștere am făcut drumuri dese spre spital pentru că operația mea nu se vindeca. La trei săptămâni după naștere am fost operată din nou. Apoi, treptat am început să-mi revin. Pentru mine toate astea au fost groaznice. Nu fuseseră luate în calcul. În loc să mă simt o femeie împlinită, fericită și să fiu cu inima topindu-se de iubire pentru bebelușul meu sănătos, eram tristă, obosită, cu corpul plin de dureri și o rană ce nu se vindeca. Situația a mai îndulcit-o soțul meu, s-a străduit cât a putut mai bine și pentru asta o să îi rămân veșnic recunoscătoare. În plus, m-am ținut tare cu alăptatul bebelului. A fost un chin. Am fost un fel de sado-masochistă. Nu puteam și nu aveam voie să îl țin în brațe și îl alăptam pe perne. Totuși, sunt mândră că mi-am alăptat pruncul aproape 3 ani, într-un final.
Nu mi-am dorit să vă dau și alte detalii despre procesul nașterii, bănuiesc că aveți idee ce și cum. Multe luni de la naștere am fost ușor invidioasă pe mamele care reușeau să nască natural și mai ales pe cele care-și arătau fericirea și imensa bucurie venite la pachet cu puiul. Apoi, mi-am dat seama că mă răneam continuând cu atitudinea asta. Am învățat cu pași mici să mă accept pentru acel moment, să mă iubesc pentru a putea să-i iubesc și pe ceilalți și să-mi văd de viață și de băiețelul meu minunat care crește văzând cu ochii. Cred că am fost la un pas de a intra în depresie. Tot ce-mi doream atunci era să mă vindec, să mă fac bine.
Regret acele prime două luni pentru că nu m-am putut bucura de fiecare clipă de apropiere dintre noi doi. Regret pentru că timpul acela rămâne pierdut pentru totdeauna.
Acum, nu-mi imaginez cum ar fi viața fără el. El e pata de culoare, rozul din viața mea. Și datorită lui fac mari eforturi să mă reinventez, să devin cea mai bună versiune a mea, pentru că merită orice sacrificiu personal.
Așa că, dragi mămici, nu contează cum nașteți, nu contează dacă alăptați sau nu, nu contează dacă îi citiți sau nu.
Nu. Doar dați-mi voie să vă felicit! Sunteți extraordinare. Ați dat viață și ăsta-i un lucru care merită sărbătorit zi de zi. Tot ce contează sunt conexiunea, relația, momentele magice și de neuitat dintre voi, pupicii de bună dimineața și declarațiile de dragoste. Asta-i partea bună a parenting-ului.
Chestia este că există și-o parte rea pe care prefer să v-o spun în paranteză: trebuie să vă antrenați rezistența mirosind bășinile celor mici. Vă zic din experiență că-ți cade nasul. De tantrumuri, crize de furie, aruncat obiecte și alte copilării mai treci cum mai treci, dar de pârțuri nu veți scăpa niciodată. Asta pentru că ele se dau zi de zi, cresc odată cu copilul.
Sunt Aniela Ciugureanu, blogger amator la Lumea Anielei, scriu pe https://lumeaanielei.com din plăcere și-mi doresc să le ofer cititorilor articole utile și practice. Vă aștept la o cafea pe blog.”
