Să ne ferească Dumnezeu să vină o molimă peste mașinile proprietate personală și să nu mai meargă niciuna. Și să trebuiască să ne deplasam DOAR cu mijloacele de transport în comun. Că ne punem ștreangu’. De ăștia, pe care ne-au făcut mamele noastre în mașini, vorbesc. Nu de oamenii care merg zilnic cu tramvai, metrou, autobuz. Ăștia, de nu ne-am mai urcat în vreun tramvai de acu’ 10 ani, că dăm, ca fraierii, banii pe benzină și poluăm orașu’, ne ardem rău dacă rămânem fără mașină.
Eu, azi, a trebuit să merg, cu treabă, la 3 instituții publice care se aflau la o distanță considerabilă una de cealaltă. Puteam să merg doar cu tramvaiul, pentru că trebuie schimbate cauciucurile la mașină și nici loc de parcare nu găseam, sigur. Toată aventura a durat de la 10.30 până la 14.30. În instituții am stat cam 1 oră, cu totul. În rest, pe străzi, prin fleșcăială, în stații de tramvai, unde fiecare așteptare dura cam 20-30 de minute.
Toți morții și răniții i-am luat la rând în capul meu. Nu știu pe-ai cui i-am pomenit, că nu era vina nimănui că a trebuit să umblu fix azi, după ninsoare. Și mă gândeam eu, așa, în timp ce o ascultam pe o doamnă în stație cum o înjura pe Firea că a curățat carosabilul și șinele de tramvai nu (erau curate șinele, nici vorbă de zăpadă pe ele, da’ de cine să ne luăm și noi?!) cum ne obișnuim cururile în mașini, la căldură și confort și, dacă e vreo situație d-asta excepțională pentru noi, ni se strică toata ziua. Toata viața, în momentul ăla.
Am mai reflectat azi, c-am avut timp câte 20 de minute de așteptare x 4 ori, și la faptul că, dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 7-8 luni, înainte de terapie, aș fi plâns cu muci de nervi, aș fi făcut o criză în sufletul meu chinuit. Am avut 30 de secunde de mândrie. Altă viață să-njuri doar de 2-3 ori, acolo, da’ lucidă, fără lacrimi înnodate-n barbă și anxietății pline de frustrări.
În altă ordine de idei, Matei s-a udat până la piele azi. A facut igloo și s-a tăvălit în zăpadă 3 ore jumate. Fericit. Cu o bucurie pe care noi n-o mai avem. Zăpada e bucuria lor și disperarea noastră.
Când o să-nvățăm și noi de la ei?
