Am început anul în forță. Cu planuri mari care-mi dădeau un bust în creativitate și energie. Mereu am funcționat așa. Îmi pun un target, de orice fel, și cresc eforturile cu tot cu avânt către încolo. În cadrul terapiei am reușit să descătușez niște izvoare de creativitate pe care le țineam ascunse bine. Și începuseră să se vadă rezultate. Am fost la două castinguri pentru două filme. Unul de scurt metraj (am obținut pe loc un rol, în cadrul castingului) și unul de lung metraj (a fost chiar în buza pandemiei și nu știu rezultatul). Rezultatele au contat, oricum, mai puțin. Pentru un non-actor, un casting cu feedback pozitiv din partea profesioniștilor e ca și luat în sufletul lui. Începusem să am idei care se creionau frumos în capul meu limpede după mult timp de ceață și haos. Aveam planuri mari cu mine. Eram pe cai.
Acum sunt doar verzi pe pereți. Mă simt de parcă aș scrie despre altcineva sau despre eu în altă viață. Care nu mai seamănă cu asta. N-au nicio legătură. Nu-s deprimată. Nu așa cum mă așteptam să fiu în contextul ăsta. Mă uit doar perplexă, zi după zi, la ce se întâmplă în mine și văd doar imediatul. Acum sau mâinele calendaristic. Nu am capacitatea de-a vedea mai departe. Cred că majoritatea suntem așa. Într-o așteptare a reluării vieții așa cum o știm de dinaintea pandemiei, deși știm cu convingere că n-o să mai fie. Și ne-ntrebăm: bine, bun. Nu va mai fi la fel. Dar cum?! Nici n-avem idee. Facem scenarii care e foarte posibil să n-aibă legătură cu nimic. Dar scenariile ne țin.
Sunt un om preocupat doar de nevoile și siguranța familiei și a prietenilor. Asta-i singura preocupare. N-am niciun plan de viitor. Nu mă pot gândi la unul. Diminețile-s ori cu ușoară anxietate, ori cu listă de bucate, jocuri de copii, să umplem ziua… Doar chestii concrete.
Tot ce am făcut vreodată în afara familiei are legătură cu oamenii (job, activități, pasiuni etc.), cu socialul. Dar dacă noi până acum ne luptam să eliminăm, prin toleranță, diferențele dintre noi, ce vom putea face să eliminăm frica care-i va transforma pe ceilalți în inamici?! Raporturile dintre noi se vor schimba. Să iei unui om “dreptul” de a îmbrățișa oamenii dragi, de a-i simți aproape e ca și cum i-ai castra spiritul.
Schimbarea pe care o aduc frica, izolarea venite cu pandemia asta e o schimbare la nivel de individ. Fizic sunt atinși un număr finit care ne e urlat în toate programele de știri. Dar psihic… Vor fi puțini care scapă. Cunosc oameni puternici care acum au fost doborâți. Oameni cu credință puternică pe care Dumnezeul lor nu-i mai ajută în atacurile de panică repetate și care nu le mai e suficient în singurătate. Oameni pe care nu-i mai recunoști ca fiind ăia pe care îi știai. Unii se retrag, alții hărțuiesc din nevoia de-a-și alina singurătatea.
Planurile de viitor sunt bucăți de speranță. Nu le mai avem. Nu ni le mai permitem. Planurile de viitor sunt aripi care se-ntind și primul pas în zborul nostru. De două luni ne sunt tăiate din rădăcină.
O să stăm cuminți, într-o amorțeală zilnică, așteptând să crească la loc. Optimista din mine zice c-or să fie de câteva ori mai puternice și mai mari decât cele pe care le-am avut.