27 septembrie a fost ultima zi în care am mai avut vreo legătură cu Sfântul și minunatul canal de prietenie, socializare, bussinessăreală, și la ce-o mai fi el bun, mărețul Facebook. Niciun contact timp de 1 lună.
Ies din luna asta de izolare socială online cu șorțu’ plin de unsoare și urme de făină de la nenumăratele sesiuni de gătit. Cu mintea clară și lepădată de ceața vieții pe fugă. Cu 4 cărți devotate cu o plăcere nebună, din care una în engleză, ca să fie cu dublu folos. Cu program de gospodină clasică și mamă full time. Și fără frustrări.
Cel mai tare mă bucură că mi-am demonstrat că eu dețin puterea. Că e ușor să iei hățurile și că poți să alegi. Intrasem într-o panică înainte de a lua decizia asta. Cum că devin sau, mai rău, sunt dependentă. Că îmi controlează timpul. Că îmi încarcă capul cu toate nenorocirile fără ca eu să permit asta. Că e un monstruleț.
Nu știu cât de activă voi mai fi pe viitor. Nici nu mă interesează acum. Ce am avut de demonstrat mie, s-a produs. Sunt o fire socială și, deși adaptată la contextul ăsta de rahat și înfricoșător pe care îl trăim cu toții, am nevoie de oameni. De comunicare, de legături, chiar și online.
A fost foarte bine, ceea ce vă doresc și vouă, celor care veți lua decizia la un moment dat să vedeți cum e fără prietenu’ Facebook. La mine a fost cu liniște și pace. Cu mai mult timp liber.
