Cand faceam terapie, Ramona Andrei, psiholoaga la care mergeam, cea mai buna din lume, de altfel :), insista aproape la fiecare sedinta pe creativitate si explorarea ei. Nu prea intelegeam eu la momentul ala cum faci (efectiv, practic) sa scoti din tine lucruri care sa iti puna imaginatia, creativitatea la treaba. Imi tot repeta ca e unul dintre lucrurile cu care pot sa lucrez si care e si terapeutic.
Usor, usor, timpul a trecut si, pe nesimtite, am descoperit campuri noi de explorat pe interior. Se materializeaza in pasiuni care-mi aduc o mare bucurie. Fiind mai mult casnica decat o femeie cu job si responsabilitati profesionale, am avut libertatea si timpul de a cauta teritorii noi in care sa imi pun la treaba ceea ce se numeste creativitate. M-am apucat de gatit. Si sa nu va aud ca aici nu-ti trebuie creativitate. Ca nu e adevarat. Daca gatitul nu inseamna doar sa reproduci niste retete date de altcineva de pe net si pui si ceva de la tine (ca merge, ca nu merge, nici nu conteaza, e un experiment), aia e creativitate.
Legata de asta cu gatitul s-a dezvoltat o alta pasiune. Voiam ca ce gatesc si pun pe blog sa arate frumos. La inceputurile blogului postarile au niste poze destul de odioase. Dar nu stiam ce si cum sa fac. Si acum cateva saptamani m-a trasnit urmatorul gand: acum fix un an Andrei s-a gandit ca Mosul ar putea sa ne aduca (mie si lui) un aparat foto mai procopsit. Si asta s-a si intamplat.
Asadar scula aveam, dar nu stiam ce sa fac cu ea. Am cautat pe net un curs de fotografie si am avut norocul sa dau de unul pentru incepatori care sa fie gratis. Am stat intr-o noapte, dupa ce a adormit Matei, pana la 4 dimineata si, cu aparatul in mana, am parcurs tot cursul online si am si conspectat :)). Dup-aia mi-am scos prietenele la plimbare in parc sa exersez “pe ele”. Si uite-asa mi-am dat seama ca poate deveni o pasiune. Pentru ca imi place foarte mult. Si, pe langa informatiile tehnice pe care trebuie sa le stii, trebuie sa ai si viziune. Eu n-o am inca. Si nici cu tehnica nu stau prea bine. Dar ma joc. Asa cum fac cu toate pasiunile mele. Muncesc jucandu-ma. Si ma bucur.
Eu cred ca si la 60 de ani, daca o sa gasesc un mod de a ma exprima pe care nu l-am mai abordat pana la varsta aia, tot o sa incerc chestii noi. Merg pe principiul ca nu pierzi nimic. Nici macar timp. E o experienta sa incerci sa faci, sa inveti lucruri noi, chiar daca realizezi, ulterior, ca nu e ceva ce te implineste, ceva care sa ti se potriveasca. Tot ramai cu ceva din incercare. Si despre asta cred ca e viata ta cu tine. Sa iti dai voie sa fii liber in alegeri, chiar si temporare. Lasand glumele de Berceni la o parte, chiar mi se pare potrivita intrebarea retorica: Si-acasa ce faceam?!
Cat am stat la mama, in afara de mancat mult si degeaba, asta am facut: prajituri si poze. A, si Netflix. Asta nu se pune. Ca e ca respiratul :))).
P.S. Imi pare rau ca nu sunt in stare sa fac nimic cu mainile. Nu am indemanare sa lucrez ceva cu mainile. Sa iasa ceva. Un goblen, o rochie, o bratara, un tablou, ceva … Orice.
Voi care cum sunteti cu pasiunile? Ce va place sa faceti?
2 Comments
Exact. Mi s-a intamplat si mie, in special de cand am trecut ka statutul de mama si stau mai mult timp pe acasa.
Am scris, am invatat sa fac fotografii, dar am vreo doua hobby-uri ce mi-au ramas in suflet indiferent de vremuri si ma bucur ca le-am descoperit.
E pe limba mea articolul ?
Daaa, și e minunat, Rox, ca ne găsim activități care ne bucura sufletul. Că nu uitam de noi, deși centrul universului nostru sunt copiii. Mulțumesc de comment! Te îmbrățișez! ?