Am fost pusă de câteva ori în viață să mă prezint. Să zic cine sunt și ce-i cu mine pe-aici. Primul instinct e să faci un CV anost și complet useless înșirând cronologic ce-ai făcut la viața ta. De parcă ce-ai făcut aia te și reprezintă pe tine, ca om.
Bine, mă umplu de respect și pentru prezentările tip divă și div în care se-nșiră epitete care mai de care mai pompoase și înălțătoare. Gen: încrezătoare în forțele proprii, independentă, sinceră (asta-mi place cel mai mult, sunt leșinată de încântare), fire optimistă și alte bullshit-uri.
Când lucram în resurse umane săream fuga-fuguța cu privirea de pasajul din CV-uri în care platformele de recrutare le cereau aplicanților să se descrie. Așa compuneri de clasa 3-a rar mai vezi. Că ei ziceau acolo cât de avizi de autodezvoltare sunt și dacă-i puneai să scrie erau în stare să-și scrie numele cu cratimă și săși dorească o carieră de sucesuri.
În fine, acum câteva zile am fost pusă în situația de a mă prezenta într-un filmuleț de maxim 1 min 30 sec. Gol în minte și-n suflet. Ce să… Cum să… Adică io ce… D-astea. Așa cum scriam în articolul anterior, am săvârșit-o în genunchi, cu dureri de șale și rotulă.
Iată, deci, cam asta sunt eu când mă uit în oglindă:
P. S. Tema era: auto-prezentare cu notă comică. Că să nu mă bănuiți de veleități de Bălăceanca ?
