Ce vrei să te faci când o să fii mare? Asta era întrebarea pe care mi-o adresau, invariabil, musafirii sau gazdele caselor în care mă duceam cu mama, tata și sor-mea. Au început cam de când aveam 9-10 ani. Pe la 20-21 au schimbat-o cu “când te măriți”. P-aia cu “când faci un copil” nu prea au mai avut cum să mi-o adreseze că am facut copil înainte să mă mărit. Am scăpat.
Ma duceam eu, frumos, în vizita la rude și mai întâi mă lăsau să-mi fac număru’ cu cotrobăitu’ prin casă. Sertarele erau viața mea. Unde găseam un sertar, pac, mă înfigeam în el și până nu vedeam tot ce conține, nu treceam la următoru’. Mama îmi și zicea mereu, înainte să plecăm de acasă: “măi, mamă, te rog io frumos, nu mai umbla prin lucrurile oamenilor, că n-or să ne mai primească. Ne facem de rușine!” N-aveam nicio treabă.
După ce îmi făceam damblaua și luam la rând toate cotloanele casei în care ne duceam în vizită, mă luau la întrebări:” ia zi, Muru, ce vrei să te faci cand o să fii mare? ” Și io le livram ce știam că-i distrează la maxim: “amanta patronului”, răspundeam încântată ca și cum tocmai le-aș fi dezvăluit faptul că vreau să devin un mare savant în fizică cuantică. Pfff, ce de râsete, ce mai veselie. Începea spectacolu’. “Păi cum așa?”, mă întrebau de dragul jocului conversațional, deși o mai făcuseră și ultimile dăți când ne văzuserăm. “Păi da, că vreau bani mulți și să nu fac nimic”. Ce-i drept, nu știam că voi evolua într-o ființă plăpândă de 1.58 cm și veșnic la 60 de kg. Dar, ce vorbim noi aici, când ți-e dat un astfel de destin, sufletul contează.
Mama nu prea înțelegea ea de unde mi se fixase în cap ideea asta. Era fix după Revoluție și cred c-auzisem eu, în stanga și-n dreapta, povești despre fete d-astea de succes. ?. Dar a avut grijă, ca orice părinte responsabil și sănătos la cap, să-mi pună ziarul cu anunțuri de angajare în brațe fix când am terminat facultatea. Îmi încercuia, frumos, 2-3 anunțuri/zi și stătea lângă mine până dădeam telefon să mă programez la interviu. N-am nimerit un job de fata de succes. “Ghinionu'” a fost c-am nimerit într-o firmă foarte serioasă, unde am lucrat 13 ani.
Acu’… Dacă stau bine să mă gândesc, am avut numai șefi femei. În afara de actualul, care e fratele meu de suflet. Deci… Fail la cariera strălucită.
Nimic din ce scoteam eu pe gură că vreau să mi se întâmple (de dragul show-ului casnic, desigur) nu s-a întâmplat: am tras la căruțe ca și cum ar fi fost ale mele cu tot cu cai, m-am agitat, m-am băgat sa-nvăț și de-aia și de-aia, unde era nevoie de un om, eu eram cu 2 degete ridicate. Acu’ s anxioasă, disperată să fiu angajatul indispensabil, mereu într-o panică d-asta cu timpul și cu perfecțiunea. Zic acum… Adică de când am început să muncesc, cu vreo 18 ani în urmă .
Ce m-am făcut când m-am făcut mare?! Multifuncțională, ca imprimantele.
1 Comment
[…] copiii, și eu visam când eram mică la diverse ocupații. Despre una dintre ele v-am povestit aici. N-a durat mult dorința asta aberantă și necinstită. C-au venit altele, odată cu diferitele […]