Una dintre cele mai mari surse de energie pentru mine este un city-break cu fetele. De câțiva ani facem 1 pe an. Că suntem sarake și zicem Săru’mâna, Doamne și pentru ăla. Calculăm de ni se învârte neuronu’ banii pe care tre’ să îi dăm, ne gândim de 100 de ori dacă n-ar trebui să înnoptăm, în gazdă, la o băbuță drăguță (sau nu), ca să mai salvăm din ăia 30 de euro pe care vrem să-i mătrășim la Primark pe gioarse, despre care noi știm că-s gioarse, dar una e să-ți iei un tricou penibil din Dublin și alta e să-l iei pe același din București. No?!
Până la urmă, după îndelungi dezbateri, plecăm.
Pe mine mă ia, cam cu o săptămână înainte, o stare de exuberanță de nedescris. Zici că n-am mai pupat avion în toată viețulica mea, că acu’s venită de pe bătătură și mă scoate și pe mine verișoara înstărită în lume.
Ele, prietenele mele, sunt fete cu capu’ pe umeri, liniștite, calculate, în banca lor. Am senzația că au puterea să-și calculeze și gândurile și dracii și fericirea și tot. Așa de sănătoase mi se par la cap. Lucru care nu se va putea spune despre mine niciodată.
Eu ajung cu 3 ore înainte la aeroport și golu’ din stomac începe să se mărească până pun picioru’ pe tărâmuri străine. M-apucă toate fricile, toate stresurile: de avion, de necunoscut, de plecare de lângă copil. E așa, un melanj între bucurie și disperare.
Alea 3-4 zile sunt ca un roller-coaster în capu’ meu. Miros tot, gust tot, calc tot, simt tot și încerc să iau cu mine și să rămână, mult timp după, toate senzațiile alea. Sunt avidă. Dar nu e numai locul, ci și faptul că suntem noi 3, că trăim acu’, în pragu’ bătrâneții, ce n-am trăit la 20+. Am senzația, în fiecare minut care trece în timpul petrecut acolo, că aș putea să pierd ceva și că n-o să mai am timp să recuperez, pentru că timpul vieții se scurtează și sunt atâtea și atâtea de văzut în lumea asta. Mergem întotdeauna în locuri în care n-am mai fost, deși plecăm, de fiecare dată, frustrate că n-am apucat să ne bucuram de tot ce ne poate oferi experiența locului vizitat.
Îmi zicea un prieten că, din pozele noastre, imaginea e a unei mătușici (eu) care-și plimbă nepoatele prin Europa. Asta și pentru că, probabil, ele se țin mai bine decât mine, dar și pentru că eu sunt mofturoasă și cam vreau ca lucrurile să se întâmple cum vreau eu, când vreau eu, ca să nu devin o frustrată insuportabilă . V-am zis că ele sunt sănătoase la cap și eu nu. Mă lasă, mă acceptă, mă tolerează și mă iubesc așa, dusă cu pluta cum sunt.
Mai e puțin și se face anu’ de la ultima “aventură” de genul ăsta. Golul în stomac s-a instalat.
Păi?! Ce facem, fetelor?!
