Blogul ăsta, pentru mine, e ca o joacă serioasă de copii. Uneori, de cele mai multe ori, poate, penibilul își scoate capu’ și se arată în toată splendoarea lui în postările mele. Dar n-am io treabă cu el, că mi-am dezvoltat o rezistență la el ca virușii la antibiotice.
Scriu de drag, cu stângăcii, da’ în curu’ gol, practic.
De ziua mea, Andrei mi-a făcut cadou un curs de blogging. O fi zis: dacă tot se face de râs, mai bine s-o facă organizat. Și, oricum, mă aliniez și eu cu românu’ care s-apucă de ceva și vede el, dup-aia, dacă îi trebuie și școală.
M-am dus la primul curs primenită, cu entuziasmul primei zi de școală, gata să spun io lumii ce șmecheră sunt și ce treabă bună fac. Surpriză! Te-ai primenit degeaba, Mirelo! De fapt, bine că măcar te-ai primenit, că ești drăguța dintre deștepți.
Au venit oameni cu proiecte serioase. Gândite, cercetate înainte. Cineva îl are pe țeavă de luni de zile, lucrează la el intens. Eu… M-a lovit nevoia de a bălmăji ceva în scris și a doua zi aveam primul post aici. Între bloguri de investiții p2p (peer to peer cică le zice), graphic design, călătorii și spiritualitate, ia uite-mă și pe mine cu blog de izmeneală. Vă zic: mi-a fost rușine de-mi venea să intru-n pământ când a trebuit să povestesc ce caut io acolo, practic, care-i scopu’ și durata vizitei. Păi… Să vedeți… Am și eu un blog…E așa, ca o discuție în fața blocului, se bazează pe haosul produs de creier… Lumea, drăguță, zâmbea îngăduitor, așa cum faci în fața unui copil care visează să se facă aviator, dar tu-l tratezi de frică de înălțime.
Din informațiile foarte utile si interesante pe care le-am primit, una m-a izbit. E revelatoare. Eu am blog care spune tot. Adică dau din casă, practic. Cum făceam și când eram mică, de era mama disperată că nu mai știa sub ce formă să-mi explice că sunt lucruri pe care trebuie să le ținem pentru noi. Ei bine, nu! N-a reușit să-mi inoculeze ideea că, poate, ar fi mai bine să mai filtrez din ce spun și arăt lumii. Eu, femeie la patrujdeani, aproape, spun tot.
Spun, că dacă nu v-aș spune, cum Doamne iartă-mă aș mai atenua gălăgia din cap?!
Treaba stă în felul următor : eu mă duc în continuare. Și bag la cap. Poate reușesc să transform șueta asta de pe banca din cartier într-una dintr-o cafenea de la Universitate.
Nu promit, însă, nimic!
