Am feed-ul rețelelor de socializare plin de postări ale oamenilor care traversează perioada asta BINE. Vorbesc despre proiecte, despre organizarea zilelor pe ore pentru a face față #workfromhome, atașează poze cu laptop-uri în bătaia razelor de soare și cu cănile de cafea lângă, aterizate, parcă, din marile cafenele bucureștene. Oameni mulți care au idei. Care-s creativi, care gândesc și acum limpede și pot și funcționa.
Sunt invidioasă și mă și enervează haștagiștii ăștia senini și aparent neatinși de starea noastră, a celorlalți, care de-abia deschidem ochii dimineața, după ce nu i-am închis toată noaptea. Refuz categoric să cred că există vreun om care e 100% zen în situația asta sau că există vreunu’ a cărui viață nu a suferit nicio modificare.
Dar îi admir. Și-aș vrea și eu.
Aș vrea să nu mai umblu bezmetică prin casă, fără nicio noimă, fără vreo treabă anume. Adică mi-ar plăcea să nu mai pară holu’ maică-mii loc de promenadă în ospiciu. Mi-ar plăcea să nu mai întreb de 5 ori pe zi ce zi e mâine și să mi se strângă sufletu’ când aud același “miercuri” de fiecare dată.
Să știți că mi-e rușine c-am simțit un pic de ușurare când s-a prelungit starea de urgență. M-am bucurat, în sinea mea, ca să am timp să slăbesc la loc, că mănânc ca Joiana (mi-a revenit repede pofta de mâncare), să nu ies din bârlog chiar vai steaua mea. Să încep să fac mișcare nu numai până la frigider și-napoi, să pot să dau și io ochii cu lumea.
Așa că-mi dau următoarea temă (proiecte și #workfromhome nexam pentru mine, că nu e cazu’):
- Cum ar fi dacă n-aș mai tranzita curtea, pur și simplu, și m-aș bucura, dracu’, de ea și de soare și de pomi înfloriți și de pui și de verdeață și de viață…
- Cum ar fi dacă aș realiza că sunt copii care n-au pus piciorul pe trotuarul din fața blocului de 30 de zile și care nu zic nici pâs când mamele lor le explică de ce sunt “sechestrați” la vârsta lor, între 4 pereți, fără să știe până când.
- Dar cum ar fi dacă m-ar trăzni gândul că noi facem ceva dulce în fiecare zi, de zici că, de când ne-am izolat, sărbătorim Paștele, că Paștele ține anu’ ăsta 2 luni, și sunt familii care-și numără seara ce le-a mai rămas din salariul trecut, ca să știe ce pot să cumpere pentru mâncare a doua zi…
- Cum ar fi dacă m-aș bucura de pământul de sub unghii înainte de-al spăla, știind că am săpat după spanac proaspăt să-l arunc în oală și am plantat arpagic…
- Cum ar fi dacă mi-aș da două palme peste ochi și mi-aș târî curu’ afară în fiecare dimineață și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru toate zilele în care suntem sănătoși?! Și poate fac și 2-3 genuflexiuni, dacă tot sunt acolo…
- Cum ar fi dacă m-aș gândi cu speranță și bucurie, cu recunoștință și încredere la perioada de după și aș îngropa frica de tot, știind că, dacă sunt sănătoasă fizic și la căpuț, o să fiu în stare să muncesc și să fac bani să trăim…
Ăsta-i planu’! Io vă zic: m-apuc de el de mâine dimineață, că, deocamdată, am o pâine d-aia bună la dospit și nu vreau să-i ratez degustarea.
