Astea trei cuvinte răsunau în fiecare săptămână în sala de curs, făcând să vibreze sticla ferestrelor înalte şi soarele amiezii ondulat în ele. Procesul, nu succesul, dragii mei !!! – sufla spre noi vocea baritonală, fermă şi caldă a unuia dintre cei mai îndrăgiţi profesori din facultate. Şi mai avea ceva în ea vocea aia, suflarea aia… mai conţinea o nuanţă pe care o sesizam mereu, dar pe care, ca un copil care nu ştie să-şi numească emoţiile, nu ştiam atunci să o etichetez, să mi-o clarific. Purta în ea înţelegerea profundă, organică a acestor cuvinte, însuşirea lor la nivel celular, cumva.
Şi au trecut anii şi am trecut şi eu prin mai multe procese, prin mai multe sau mai puţine succese şi toate s-au aşezat în mine, unele în locurile şi formele destinate lor, altele în locuri şi forme neaşteptate. Şi abia acum reuşesc să înţeleg sensul acestor cuvinte şi să mă aduc pe mine în starea în care să nu îmi mai sune ca un slogan.
Important este procesul, nu rezultatul
Acum pricep. Acum simt. Acum ştiu că pot să îmi concentrez intenţia şi atenţia, să depun toate eforturile, toată emoţia, dorinţa, energia mea într-un sens, ca apoi să mă detaşez şi să aştept curioasă să văd ce iese. Înţeleg acum că asta este poziţia corectă – a încerca cu toată inima dar în acelaşi timp şi cu un “să vedem ce iese” – adică a lăsa puţin spaţiu, suficient spaţiu în care să se poată întâmpla ceea ce se va întâmpla, inclusiv varianta “nimic nu iese”.
Să îmi doresc, să mă implic cât de profund, să trăiesc procesul cu câtă devotare se poate – să caut, să analizez, să propun, să acţionez, să muncesc, să revin, să schimb, să mă rog, să planific, să imaginez, să mă bucur de ce am imaginat, să mă rog din nou şi…după toate astea să am puterea să las un gol, să las aer de respirat şi să fiu împăcată şi cu varianta în care nu se conturează nimic.
Ce aduce traseul ăsta?
Dar cum să fiu în stare de toate astea ? E un fel de generozitate, până la urmă… Cum să fiu în stare de atâta generozitate ? Poate conştientizând că toată dăruirea aia, tot efortul lasă oricum urme în mine. Interiorul meu este oricum transformat. Ceva în mine se schimbă iremediabil pe drum, undeva în mine se produce, în mers, o trecere pe un nivel superior, indiferent de final. Şi asta este deja suficient şi important.
Chiar mai mult… Am sesizat, de nenumărate ori, că atunci când am această detaşare faţă de rezultat se întâmplă, se naşte – nu cel dorit, nu cel propus de mine, ci muult peste ce mi-am imaginat, ceva ce fiinţa mea de la începutul procesului nici nu ar fi putut să conceapă. Pentru că a fost nevoie de traseul ăsta ca să mă pot ridica la starea de a imagina un rezultat nou şi uimitor ca acela. A fost nevoie de trecere. Poziţia mea faţă de rezultatul procesului se modifică prin însăşi implicarea profundă în el.
Aşa încât orice e important şi orice contează atâta timp cât am curajul să mă arunc în adâncurile lui. Şi nimic nu se pierde, orice act mă transformă oricum şi asta e cel mai mare succes şi cel mai fascinant rezultat. O nouă Eu, una necunoscută şi uimitoare chiar şi mie însămi, care poate propune mai departe procese surprinzătoare la care nu avea acces ieri.
Nimic nu rămâne la fel…îmi sunt puţin mai necunoscută şi mai cuprinzătoare după şapte ani de crescut un copil, după o alergare de 10 km pe urât şi ploaie, după prăjitura pe care am copt-o ieri, după articolul ăsta propus din întâmplare.
Sursă foto – arhiva personală și Pixabay.
2 Comments
Frumos! Mi se pare că de când te știu te-ai metamorfozat un pic și, culmea, totuși nu a trecut așa mult timp. Însă devii tot mai grozavă cu timpul! Parcă văd mai multă claritate în tine, mai ales de când cu alergatul 😀
Diana, daaa, alergatul e o forță care are mare putere asupra mintii mele. Mi a făcut numai bine – atât fizic, cât și psihic. Te pup! 😍